„Mi-e teamă. De ce modelați lumea așa?” – o scrisoare deschisă despre frică și rezistență

Mențiune: Acest text este o opinie personală, semnată anonim de o persoană autistă care nu face parte din echipa sau rețeaua de voluntari ai asociației noastre. Găzduim această mărturie din respect pentru libertatea de exprimare și pentru vocile marginalizate.

Mi-e teamă. De ce modelați lumea așa?

Am 30 de ani, sunt o persoană autistă și o idealistă convinsă. Am crescut cu cărți și povești în care Binele învinge mereu-mereu. Am învățat despre valori precum prietenia, curajul, onestitatea, înțelegerea și uniunea dintre oameni din romane și seriale. Într-o lume din care nu înțelegeam nimic și în care habar n-aveam cum ar trebui să exist, poveștile altora, fie ele și imaginare, mi-au creat un compas moral, prin care am decis cum cred eu că e bine să ne comportăm, și pe care îl urmez, cu sfințenie, și astăzi. Și nu pentru că n-aș fi înțeles că lumea nu funcționează așa, ca în cărțile care se termină mereu cu final fericit. Înțeleg foarte bine asta. Ce nu înțeleg este de ce nu funcționează lumea așa, dacă ea e formată din noi toți. Dacă noi suntem lumea. Dacă lumea e modelată de fiecare dintre noi, din acțiunile și dorințele noastre.

Iar felul în care modelăm lumea astăzi e mai înfricoșător ca niciodată.

Când eram în clasele primare, și mă lua de la școală bunica, aproape în fiecare zi mă certa. Foarte rar se întâmpla ca, plecând de la școală, să nu văd, pe drumul spre casă, un alt coleg sau o altă colegă de clasă. Bine, asta nici nu era greu, fiind într-un oraș relativ mic, în care plecau doar 3 drumuri principale de la școală. Îmi zăream, așadar, câte-un coleg sau colegă. Și, dintr-un motiv încă necunoscut mie, mă umpleam de bucurie. Adică explodam de bucurie. Nu conta cine era colegul, nu conta dacă, în clasă, eram prieteni sau nu ne suportam reciproc - eu mă umpleam de bucurie atunci când îl vedeam, undeva, departe, în capătul străzii. Și începeam să-l strig. Tare. Din tot sufletul. De parcă îmi era cel mai bun prieten, de parcă nu ne-am fi văzut de 10 ani, de parc-ar fi trecut 5 războaie peste noi și - ce minune! - am supraviețuit, și - iată! - ne întâlnim tocmai aici, ce întâmplare fenomenală și nemaivăzută! 

„Nu mai urla așa! Mai vezi tu pe cineva că urlă pe stradă? Doar oamenii necivilizați urlă pe stradă! Ce rușine! Ce rușine…”, îmi spunea bunica, de fiecare dată. Aproape în fiecare zi îmi spunea bunica mea că doar oamenii necivilizați urlă pe stradă. 

Am învățat. M-am conformat, la un moment-dat. N-am mai urlat. Am înțeles. Are sens. Îi deranjăm pe alții. Până la urmă, și pe mine mă deranjează strigătele. „Doar oamenii necivilizați urlă pe stradă”.

20 de ani mai târziu, cei care vor să ne devină conducători, cei care vor să ne asigure pacea și bunăstarea, împreună cu ditamai mulțimea de oameni, urlă pe stradă. Ei nu urlă de bucurie. Urlă înjurături și amenințări la adresa celor care nu sunt de acord cu ei sau a celor care le pun întrebări. Urlă și-n instituțiile statului. Și pe internet. Și la televizor.

Și oamenii îi aplaudă. Și îi aleg să ne devină conducători.

Am crescut cu cărți și filme și oameni care m-au învățat să vorbesc despre nedreptăți. Oameni care m-au învățat să fiu de partea Binelui. Să nu fac lucruri urâte: să nu mint, să nu fur, să nu lovesc, să nu fiu violentă, să nu provoc durere. Să am empatie pentru cel lovit. Să iau apărarea, să cer ajutor - pentru că majoritatea oamenilor sunt buni și mă vor ajuta, chiar dacă mai există și oameni răi pe lume. Așa am făcut. De fiecare data în viața mea de adult. Am vorbit despre nedreptate, cu fiecare ocazie și peste tot pe unde am putut. Am pierdut nopți întregi terfelindu-mă pentru probleme care nu erau ale mele și nu mă priveau deloc. Am fost și certată pentru asta. Nu conta, erau problemele cuiva. Cineva, undeva, suferea. Îl durea. Problema lui era și a mea, pentru că, nu? Trăim toți împreună pe Pământul ăsta, hai să fim împreună, hai să ne susținem reciproc! Hai să ne ridicăm vocile cu toții atunci când cineva e lovit! Sigur, nu vom schimba toată lumea, dar o vom schimba măcar un pic de tot. Împreună. Pentru că e nedrept, e nedrept să sufere oameni!

20 de ani mai târziu, zeci de oameni sunt uciși zilnic în țara de lângă noi. 

Și oamenii râd. 

Oamenii buni, cărora mi s-a spus că pot să le cer ajutorul atunci când cineva comite o nedreptate, râd de copiii uciși lângă noi. Sau în orice altă parte a lumii, de fapt.

Iar cei care vor să ne devină conducători ne spun că nu ar trebui să-i ajutăm. Că nu sunt „ai noștri”. Că unii oameni - „ai noștri” - sunt mai importanți decât alții pe Pământul ăsta. Că unele vieți au valoare mai mare.

Și oamenii îi aplaudă. Și îi aleg să ne devină conducători.

Sunt un om naiv. Știu lucrul ăsta despre mine. Îl recunosc. Știam că oamenii mint, mi s-a spus asta de mică, dar nu am înțeles, concret, ce presupune minciuna, până pe la vreo 13-14 ani. În naivitatea mea, nu mă gândeam, copil fiind, că oamenii din jurul meu ar putea să mă mintă. Oamenii răi, care spun minciuni, erau undeva departe, erau ceva abstract pentru mine. Eram în clasa a 6-a când am descoperit, pentru prima dată, că mă mințise o colegă - cu vreo 3 ani în urmă. Și mult mai târziu m-am prins, mai mult prin analiză logică, că, prin clasa a 4-a sau a 5-a, fetele alea nu râdeau cu mine, ci de mine - cu mine de față.

Așa că a trebuit să învăț, ca să supraviețuiesc. Am început să învăț cum să analizez expresiile și vocile oamenilor. Am făcut și un scurt curs despre manipulare și dezinformare, mai mult întâmplător, însă m-a ajutat mult să identific lipsa onestității. Am început să mă gândesc la ce interes ar avea unul sau altul să îmi spună un lucru sau să mă îndemne să fac ceva. Am învățat să verific informațiile pe care le primesc, să nu cred orice și pe oricine. Și asta nu înseamnă că, acum, nu mă mai păcălește nimeni. Se mai întâmplă. Instinctul meu primar e același: să cred cuvintele oamenilor. Doar că acum am învățat să nu le cred imediat și de tot, să verific, să nu am încredere chiar în oricine. Să mă prind, atunci când cineva nu are intenții sincere și minte. Și poate că nu mă prind chiar în prima secundă, dar mă prind suficient de repede - înainte să iau decizii cu consecințe grave pentru mine.

20 de ani mai târziu, cei care vor să ne devină conducători mint în cele mai evidente moduri posibile, chiar și pentru cei mai naivi dintre noi. 

Și oamenii civilizați, care nu urlă pe stradă, și oamenii buni, cărora mi s-a spus că pot să le cer ajutorul atunci când cineva comite o nedreptate, îi cred. Și îi înjură de mamă și de tată și de neam și îi trimit la dracu și îi amenință cu moartea pe cei care le spun adevărul și le aduc dovezi. Oricât de solide ar fi dovezile, oamenii aleg să îi amenințe cu violența pe cei care sunt în aceeași barcă cu ei, pe cei care trăiesc la fel ca ei și vor suferi aceleași consecințe ca ei, și să creadă minciunile celor care au interes să îi mintă.

Și îi aplaudă. Și îi aleg să ne devină conducători.

Eram destul de mică atunci când mama m-a luat cu ea la gară. Avea niște prieteni stabiliți în Austria și ne trimiseseră un pachet. Pe tren. Era așa de fericită mama că primea un pachet tocmai din Austria! Trimiseseră și pentru mine haine și jucării. Îmi amintesc și-acum, vreo 20 și ceva de ani mai târziu, cum mama a aruncat o privire în pachet chiar acolo, pe peron - atât de fericită era. Și în pacheta era o valiză de jucărie pentru mine, cu desene cu Micky Mouse pe ea. Nu era o valiză reală nici măcar pentru copii, era micuță, doar pentru joacă. Practic, nu avea nicio utilitate. Mi-aduc aminte cum am văzut desenele de pe ea acolo, pe peron - nu mai văzusem niciodată așa ceva! Și îmi aduc aminte și acum vocea mamei, cânt a spus „wow, o valiză!”. Ani întregi m-am jucat cu valiza aia. Pentru că n-aveam ceva mai frumos, la noi nu exista nimic similar.

Câțiva ani mai târziu, ne-au chemat prietenii ăștia la ei. În Viena! Am plecat cu trenul, am stat în tren o zi și jumătate pentru drumul care se parcurge, astăzi, într-o oră și jumătate - dar cine pleca cu avionul atunci? - și-am stat la ei, altfel nu ne-am fi permis niciodată. Bine, nici prin țară nu prea plecam. Adică plecam, la munte și la mare. La munte avea bunica o prietenă, stăteam la ea. Altfel nu ne-am fi permis niciodată. Și la mare mergeam cu alții și împărțeam camera, dormeam cu ei în cameră - altfel nu ne-am fi permis niciodată. Și trimiteam vederi acasă, la bunica. N-aveam Whatsapp, și telefoanele erau scumpe, așa că trimiteam vederi care ajungeau la 2 săptămâni după ce ne întorceam.

Așa, și am fost la Viena, atunci când nimeni nu pleca la Viena. Am avut pașapoarte pentru drumul până la Viena, mi le-amintesc. Îmi amintesc cum mama convertea, în minte, fiecare euro în lei. Îmi amintesc și magazinele de jucării de acolo. Erau enorme, erau palate întregi de jucării. Îmi amintesc cât de multe jucării cumpărau prietenii noștri de acolo pentru copii lor și cum mă uitam lung, dar mă bucuram de cele pe care mi le putea cumpăra mama - pentru că la noi nu exista așa ceva.

Îmi amintesc, foarte vag, și când am intrat în Uniunea Europeană. Pentru mine era ceva abstract, nu-nțelegeam ce-nseamnă asta. Am înțeles, mai târziu, când am avut bani să plecăm. Cu avionul. Fără pașapoarte. Când deja erau, și la noi, palate întregi de jucării, pentru copiii care nu știau cum e să fii fascinat de o valiză colorată care nu face nimic. 

Și-mi amintesc cât de tare s-au bucurat oamenii atunci.

20 de ani mai târziu, cei care vor să ne devină conducători ne spun că Uniunea Europeană e ceva rău. Nu prea ne explică de ce. Ceva cu stat în genunchi, în timp ce chiar ei stau în genunchi în fața celor care le sunt utili. A, și ceva despre mâncat gândaci. Eu n-am văzut pe nimeni obligat să mănânce gândaci, dar am văzut bucuria oamenilor, atunci când ni s-a deschis lumea la picioare. Și-acum aceiași oameni îi cred pe cei care ne spun că asta e rău, că n-avem nevoie de asta. Că ne-ar fi foarte bine și fără.

Și îi aplaudă. Și îi aleg să ne devină conducători.

Îmi amintesc poveștile mamei de „pe vremea aia”. Știu că nu aveau voie să vorbească despre orice - în special despre Ceaușescu. Nu aveau voie decât să îl laude. Îmi amintesc poveștile despre cozile interminabile pentru un litru de lapte și despre cum nu aveau lumină și haine și emisiuni la televizor. Îmi amintesc poveștile despre faptul că făceau înot, ea și sora ei, și nu aveau costume de baie. Le încropise bunica mea niște chiloți legați cu ață, pe care îi pierdeau mereu în bazin.

Îmi amintesc cum mă bucuram, de fiecare dată când auzeam poveștile astea, că n-am trăit vremurile alea. Și că nu le trăiesc nici copiii de azi.

Îmi amintesc povestirile despre închisorile comuniste. Și despre cei care refuzau să tacă.

20 de ani mai târziu, cei care vor să ne devină conducători ar vrea să ne întoarcem acolo. Nu ne spun asta pe față, normal, ne spun că ei ne vor binele, și că binele nostru nu e lângă cei care ne-au ajutat să prosperăm. 

Tot pentru binele nostru ne amenință cu moartea, atunci când spunem că ceva nu e ok. 

Nu ne spun pe față. Fug. Se ascund. Ne vorbesc, prin regii, din spatele ecranelor și dintre oameni plini de mușchi și de arme. Dar sigur ne vor binele.

Altfel nu i-ar mai aplauda lumea. Și nu i-ar mai alege drept conducători.

Sunt o persoană autistă. Cred în adevăr și în Bine. Greșesc. Îmi asum. Îmi cer iertare. Nu pot să suport nedreptatea. Nu pot să mint - nu spun că nu o fac, spun că nu pot, nu-mi iese, nu mă crede nimeni dacă încerc să mint - și-apoi eu nu-mi mai găsesc liniștea. Nu vreau și nu pot să tac, atunci când cineva minte. Atunci când se întâmplă o nedreptate oricui. Și-acum mă uit cum o gașcă mare de oameni agresivi, care urlă pe stradă, tabără pe un puști de 19 ani, pe un copil, pentru că a-ndrăznit să treaca printr-un loc și să își spună părerea. Mă uit cum, în cea mai puternică țară a lumii, persoanele autiste au fost declarate, oficial și asumat, „un pericol pentru securitatea națională”. Mă uit cum, tot acolo, discută despre tabere de muncă forțată pentru persoanele neurodivergente și despre registre cu numele lor personaje admirate și aplaudate de cei care vor să ne devină nouă conducători. Mă uit cum oamenii râd de crime și de copii morți. Mă uit cum lumea își dă mâna cu cei care ucid. Mă uit cum oamenii au mai mare încredere în politicienii care vor să le obțină voturile decât în proprii copii, în rude, în cei apropiați, în cei care le-au câștigat încrederea, ani de zile, prin fapte - și care au, până la urmă, aceleași interese ca ei. Mă uit cum oamenii buni, cărora trebuia să le cer ajutorul când cineva comite o nedreptate, aplaudă oameni care admiră criminali de război și personaje care au intrat în istorie ucigând de plăcere. Mă uit cum sunt numiți unii “autiști”, în sens peiorativ, doar pentru că nu fac scandal. Mă uit cum oamenii pupă picioarele celor care îi mint. Și mă uit cum cei care vor să ne devină conducători îi amenință cu moartea pe cei care nu sunt de acord cu ei. Pe cei care spun adevărul. Pe cei care nu vor și nu pot să tacă.

Și mi-e frică. Mai rău ca niciodată. 

Pentru că nu vreau și nu pot să tac.

Și nu știu ce se va-ntâmpla cu noi - cu cei care refuzăm nedreptatea, agresivitatea și minciuna. Cu cei diferiți. Cu cei vulnerabili. Cu copiii țării ăsteia, autiști sau neurotipici. Cu cei cinstiți. Cu cei care nu suntem bogați. Cu cei care iubim călătoriile fără pașaport și jucăriile colorate. 

Și libertatea.

Mi-e frică pentru mine și pentru fiecare dintre noi.

Și nu-nțeleg.

Specialiștii spun că oamenii sunt răniți, că suferă. Că i-a trădat lumea asta mare, că se simt singuri. Că de-aia dau cu piciorul la tot ce au. Că de-aia ne-ngroapă pe toți și pe ei înșiși.

Și mă doare, dacă au dreptate. Pentru că înțeleg, ca persoană autistă. Știu cum e să te simți singur și abandonat de toată lumea. Așa că-mi vine să le cer iertare. Cu lacrimi în ochi. Fiecăruia. Și să le spun că-mi pare rău, îmi pare rău dacă lumea asta mare a fost atât de oribilă cu ei, încât acum cred că doar asta e soluția! Îmi pare rău dacă le-am făcut, noi, toți, atât de mult rău! Îmi pare rău dacă n-am știut, noi, restul, să facem să vă fie bine! Îmi pare rău că v-ați simțit singuri - dar nu sunteți!

Îmi pare rău, îmi pare groaznic de rău!

Dar nu ne îngropați pe toți - și pe noi, și pe voi - vă rog!

Pentru că nu vom supraviețui!

Încerc să-nțeleg, promit că încerc! Dar asta chiar nu știu dacă pot.

Am înțeles, încă de când eram copil, că sunt eu altfel decat majoritatea. Că nu știu să vorbesc cu oamenii la fel ca ceilalți, că nu mă simt bine dacă trebuie sa mă uit la ei, că mă deranjează sunetele puternice și luminile și hainele, că mă simt bine dacă dau din mâini, dar asta arată urât, că mi se pune pata pe câte un lucru mai mult sau mai puțin logic și că asta e ciudat pentru cei din jur, că nu ar fi „normal” să mănânc același lucru 6 luni la rând. Nici nu e complicat, până la urmă: oamenii sunt diferiți, funcționăm diferit. M-am oprit de mult timp din a-ncerca să fiu ca alții, iar celor din jur nu le-am cerut niciodată să fie ca mine. Am încercat să înțeleg și să accept lumea asta așa cum e ea.

Dar acum nu pot să-nțeleg și să accept. Și nu pot să nu urlu, oricât ar spune bunica că e necivilizat: ce naiba faceți cu lumea asta - pe care-o modelăm, până la urmă, după fiecare dintre noi? 

Ce faceți cu lumea asta, cu noi toți și cu viitorul nostru?

“Mai întâi au venit după socialiști, și n-am zis nimic – pentru că nu eram socialist.

Apoi au venit după sindicaliști, și n-am zis nimic – pentru că nu eram sindicalist.

Apoi au venit după evrei, și n-am zis nimic – pentru că nu eram evreu.

Apoi au venit după mine – și nu a mai rămas nimeni să vorbească pentru mine.”

—Martin Niemöller