Cearcănele Autiștilor. Dincolo de basmul ce ni-l spunem sunt cearcăne negre.

În rolul meu de consilier neuroafirmativ, lucrez adesea cu adulți autiști, mulți dintre ei prezentându-se cu cearcăne întunecate care le brăzdează fețele. Inițial, descriu copilării de basm – povești cu aventuri fantastice și sprijin neclintit. Cu toate acestea, cu fiecare ședință, basmul se destramă, dezvăluind un peisaj înfiorător. Zâmbetele lor forțate se prăbușesc în timp ce își amintesc de momente tulburătoare șterse de mintea copilului disociat. Pe măsură ce trecutul lor se dezvăluie, iertarea sosește însoțită de o durere persistentă: „Aceasta a fost limita înțelegerii părinților mei; aleg să nu-i urăsc pentru asta...”. O fi de ajuns să tto ajungem în acest loc al resemnării față de acel trecut împachetat în ”Basme” ale unei minți disociate iar și iar și iar?

Asta mă face să mă întreb despre cei supuși la 20-40 de ore de ”intervenții comportamentale” săptămânal în copilărie. Ce orori se ascund sub propriile cearcăne? Ce rămășițe ale basmelor pe care au fost forțați să le recite pentru a-i liniști pe adulții îngrijorați? Căci copilăriile cu adevărat de basm nu pot da naștere cearcănelor care bântuie ochii adulților.

Mă întreb ce fel de grozăvii se ascund în cearcănele de sub ochii lor atunci când devin tineri adulți. Mă întreb ce gânduri se adună în mintea acelor copii educați numai prin recompense externe, și asta pentru 20 sau chiar 40 de ore pe săptămână, timp structurat, fără joacă, fără momente de respiro sau explorare jucăușă, 20 până la 40 de ore să aibă mâini liniștite, guri tăcute, să stea cuminți la masă, să se angajeze doar în forme “aprobate” de comunicare, fără magie sau fantezie în spate.

Acel tip de tineri adulți care cred că asta înseamnă fericire.

Există un soi de tânăr adult format de o filozofie aridă – una care prețuiește supunerea mai presus de orice. Sunt cei crescuți în peisaje sterile, unde mâinile erau făcute să stea nemișcate, iar vocile calibrate pentru obediență. Joaca era un cuvânt străin, imaginația un exces periculos. Zilele lor se întindeau lungi și regimentate, 20 până la 40 de ore săptămânal petrecute sub privirea vigilentă a unor sisteme care echivalau valoarea de sine cu abilitatea de a urma reguli arbitrare.

Gândiți-vă la copilul din clasă, obligat să facă troc pentru cele mai elementare nevoi umane. Permisiunea de a merge la toaletă devine o tranzacție, un test de control asupra propriului corp și a ritmurilor sale insistente. Învață că ușurarea vine doar odată cu supunerea, un schimb de demnitate pentru eliberarea unei vezici pline.

Acești copii îndură bombardamente senzoriale fără răgaz. Zgârietura unei uniforme prea rigide, bâzâitul neîncetat al luminilor fluorescente, gălăgia orei de prânz răsunând în oase. Dar aceste senzații nu trebuie recunoscute, nu trebuie să întrerupă fluxul prescris. Fără mecanisme sănătoase de a face față, sunt forțați să suprime, să-și îngroape copleșirea sub o mască fragilă de supunere.

Devin experți în a citi indicii, sistemele lor nervoase hiper-stimulate zumzăie mereu, descifrând cea mai mică tresărire a sprâncenei profesorului. Internalizează faptul că valoarea lor stă în capacitatea de a anticipa și a se conforma capriciilor autorității. Comunicarea este cioplită până la esențial, la necesar. Întrebările sunt descurajate, poveștile considerate o pierdere de timp prețios care ar fi mai bine folosit pentru a produce rezultate cuantificabile. Au apus zilele în care făceau poțiuni din apă de ploaie și buruieni, atribuiau voci copacilor, sau transformau o cutie abandonată într-o navă spațială. Acestea sunt activități frivole, distrageri de la adevărata muncă de a deveni o rotiță într-o mașinărie bine unsă.

Suntem martori la o tragedie tăcută, eroziunea suveranității interioare a unui copil. Ei devin dureros de conștienți că valoarea lor provine din utilitatea lor. Steluțele aurii, fețele zâmbitoare, graficele meticulos ținute care le marchează progresul – toate consolidează un adevăr singular. Sunt acceptabili, chiar demni de iubit, doar în măsura în care se conformează, reprimă atitudinea diferită și se comportă așa cum se așteaptă de la ei.

Cu timpul, acest stil de viață se infiltrează în însăși esența lor. Evoluează prin anii de școală ca niște umbre, eficiente, dar lipsite de pasiune. În singurătatea liniștită a propriilor camere, departe de ochii iscoditori care le cereau supunere, ceva se pierde. Poate că nu au învățat niciodată cum să asculte șoaptele propriei voci interioare, atât de obișnuiți să se acordeze la cerințele altora.

Apoi, într-o zi, ajung în lumea adulților. Poartă cu ei abilitățile pentru care au fost antrenați meticulos. Sunt punctuali, de încredere, adepți în a urma instrucțiuni. Rar pun sub semnul întrebării, rar refuză ceva. Cu toate acestea, ceva pâlpâie sub suprafață – un gol camuflat de zâmbete atent construite. Îl vezi în felul în care privirea lor zăbovește puțin prea mult asupra copiilor pierduți în haosul glorios al jocului. Îl vezi în râsul lor forțat, un ecou al unei emoții pe care nu au primit niciodată permisiunea deplină de a o simți.

Mă uit la acești tineri adulți, cei pentru care supunerea e ca o a doua piele, și văd cearcănele întunecate de sub ochii lor. Cearcăne născute din nopți nedormite, bântuite de sentimentul persistent că ceva nu e în regulă, că ceva lipsește, dar le lipsesc cuvintele pentru a da formă acestei absențe.

Și mă întreb: dacă fericirea era o monedă negociată pentru obediență, au posedat-o vreodată cu adevărat? Oare nesfârșitele ore de liniște forțată, expresiile lor atent controlate, s-au tradus vreodată cu adevărat într-o stare internă de pace? Sau i-au lăsat pur și simplu în derivă, legați de un ideal fals?

Există implicații chiar mai întunecate pentru acest tip de educație – o vulnerabilitate care răzbate dincolo de zidurile clasei și pătrunde în țesătura complexă a relațiilor dintre adulți. Condiționați să împace, ei ar putea avea probleme în a-și afirma granițele, în a spune un „nu” răspicat în fața manipulării sau a disconfortului.

Învățați că valoarea lor este determinată de aprobarea din exterior, ei pot ajunge să urmărească validarea în detrimentul propriei bunăstări. Fiindu-le refuzate modalități sănătoase de a se exprima, emoțiile lor ar putea erupe în moduri imprevizibile și autodistructive.

Spectrul dinamicii puterii se profilează apăsător. O copilărie lipsită de autonomie este un teren fertil pentru o acceptare deformată a dominației, a confunda controlul cu iubirea.

Nu voia runca niciodată vina la picioarele acestor tineri adulți. Erau copii când au fost supuși acestui sistem, mințile lor în dezvoltare fiind maleabile și vulnerabile. Nici nu e vorba de a condamna fiecare act necesar de îndrumare și stabilire a regulilor în viața unui copil. Structura și limitele pot oferi siguranță și un cadru pentru o dezvoltare emoțională sănătoasă. Cruzimea constă în distorsiune, în ridicarea supunerii la rangul de virtute supremă, în detrimentul a orice altceva.

Trebuie să luăm în considerare ce lasă neabordat acest model de educație. Acești indivizi s-ar putea găsi slab echipați să gestioneze ambiguitatea, zonele gri ale vieții unde regulile nu oferă răspunsuri ușoare. Fiind obișnuiți să li se predea o hartă, ei se poticnesc atunci când sunt forțați să-și traseze propriul curs. Conflictul devine o necunoscută terifiantă, fiecare dezacord o mină potențială care le amenință sentimentul fragil al sinelui.

Gândiți-vă la tânărul adult aflat în prima relație serioasă, paralizat de dinamica plină de suișuri și coborâșuri a intimității. S-ar putea agăța prea strâns, disperat după reasigurare și structură în fluiditatea unei legături dinamice. Alternativ, s-ar putea retrage la primul semn de tensiune, interpretând orice formă de conflict ca dezaprobare, un indiciu că au eșuat cumva. Arta compromisului, a colaborării, a navigării unor perspective contrastante, nu a făcut niciodată parte din educația lor.

La locul de muncă, ar putea fi lăudați pentru sârguința inițială și disponibilitatea de a urma ordinele. Dar, în timp, lipsa de inițiativă s-ar putea să devină dureros de evidentă. Acolo unde alții văd oportunități de inovare și rezolvare de probleme, ei ar putea vedea doar frica de a încălca reguli, de a colora în afara liniilor. Devin paralizați de o nevoie profundă de validare externă înainte de a putea acționa.

În cazurile cele mai insidioase, această nevoie de aprobare se poate transforma în ceva toxic. Disperarea lor de a-i calma pe ceilalți poate deveni o armă folosită împotriva lor de cei lipsiți de scrupule. Obiceiul lor de a-și suprima propriile dorințe și nevoi de dragul de a face pe plac autorității îi face sfâșietor de vulnerabili la manipulare. Pot ajunge încurcați cu parteneri, șefi sau chiar grupuri asemănătoare cultelor care exploatează această dorință înrădăcinată de a urma ordine cu orice preț.

Și ce se întâmplă cu lumea interioară pe care au ascuns-o cu atâta grijă în copilărie? Visele pe care le-au ținut ascunse, întrebările pe care n-au îndrăznit să le rostească, exprimarea vibrantă și dezordonată a sinelui lor adevărat? Anii de înăbușire a acestor impulsuri naturale pot avea un impact devastator. Unii ar putea experimenta un gol în miezul ființei lor, un sentiment chinuitor de vid. Alții ar putea descoperi că emoțiile lor suprimate se revarsă în moduri neașteptate și volatile. Anxietatea, depresia și o serie de afecțiuni psihosomatice pot deveni tovarăși amari pe drumul lor.

Costul este uriaș, ascuns sub straturi de laude din partea societății pentru că sunt „buni” și „ascultători”. Cu toate acestea, în unii există o șoaptă de rebeliune, recunoașterea faptului că acest mod de a fi este nesustenabil. S-ar putea să pornească într-o căutare disperată a autenticității furate, aruncându-se în hobby-uri, pasiuni și explorare de sine cu o intensitate frenetică. Devin cititori pasionați, devorând filozofie, psihologie, orice aruncă lumină asupra condiției umane pe care le-a fost refuzat anterior dreptul de a o explora.

Ar putea fi cei pe care îi vedeți experimentând stângaci cu vulnerabilitatea, împiedicându-se prin exprimări abia descoperite ale personalității, scuturând carapacea fragilă pe care au purtat-o atât de mult timp. Există o putere brută în această desfășurare, o dorință disperată de a recupera timpul pierdut.

Suntem datori față de acești tineri adulți, și față de fiecare copil, să provocăm și să înlăturăm sistemele care prioritizează supunerea oarbă în detrimentul dezvoltării autentice. Trebuie să creăm spații în care magia copilăriei poate exista – unde joaca nu este muncă, unde curiozitatea este răsplătită, unde sentimentul înnăscut al sinelui unui copil este hrănit, nu ”bătut” prin recompensare până la supunere.

Să nu jelim doar ceea ce s-a pierdut, ci să susținem cu înverșunare ceea ce pot deveni acești adulți, marcați, dar încă în căutare. Punerea la îndoială a status quo-ului, pașii lor stângaci, dar curajoși, către autenticitate, ar putea fi exact ceea ce este necesar pentru a demonta aceleași sisteme care au încercat atât de temeinic să-i conformeze într-o formă nemenită pentru ei...