Autenticitatea ca act de rezistență: autismul și lupta pentru umanitate într-o lume tot mai inumană
Într-o lume care ne cere să ne ascundem, a fi autist și vizibil e un gest politic. Nu cerem privilegii - cerem să fim recunoscuți ca oameni.
Pentru mulți dintre noi, în România anului 2025, simplul fapt de a afirma că persoanele autiste sunt ființe umane complete, demne de respect și de autodeterminare, rămâne un gest politic — o formă de rezistență.
Mult timp, autismul a fost utilizat de sisteme de putere — medicale, statale, științifice — într-un mod care a dus la dezumanizare. Poveștile despre autiști ca ființe „lipsite de empatie”, „rupte de realitate” sau „defecte” nu sunt simple neînțelegeri; sunt narative construite, cu funcții precise: justificarea controlului, a izolării, a „corectării” forțate. Sunt ecouri ale unor logici mai vechi, logici care au stat la baza celor mai crunte forme de opresiune: eugenia, marginalizarea sistemică, ba chiar atrocități colective din istorie.
De aceea, să ne afirmăm azi, public și vulnerabil, este o formă de a refuza aceste construcții. Autenticitatea noastră este subversivă.
Autismul este o experiență minoritară — una care, ca oricare altă experiență minoritară, ne așază în calea unor forțe sociale de normalizare și suprimare. A spune „existăm așa cum suntem” sfidează o societate care cere conformitate.
Politicul nu poate fi separat de existența noastră. Într-un moment istoric în care tot mai multe discursuri autoritare câștigă teren — iar ideologii care valorizează puritatea, ordinea și omogenitatea devin din nou vizibile în spațiul public — vocile noastre devin esențiale.
Încercarea de a separa „activismul” de „politică” în acest context riscă să devină o iluzie periculoasă. Când politicile afectează direct viețile celor mai vulnerabili, tăcerea nu mai poate fi considerată a fi neutralitate, ci risc de complicitate.
Mai ales într-un climat unde, influențat de tendințe americane, dar și de propriile traume istorice nerezolvate, România asistă la reapariția unor forme de bigotism și a ceea ce mulți specialiști numesc „pseudoștiință” — fie că vorbim de discursurile anti-vacciniste, de atacurile împotriva diversității de gen sau de negarea nevoilor persoanelor neurodivergente.
Autonomia, demnitatea și existența noastră nu sunt teme ‘conflictuale’ decât pentru cei care care nu tolerează diferența.
Să luptăm pentru ele este să luptăm pentru o lume mai umană pentru toți.
În ultimele luni, atât în România, cât și în America, am asistat la evenimente care ne reamintesc cât de fragilă este acceptarea persoanelor autiste — și cât de ușor poate fi transformată în atacuri, insulte sau chiar forme de excludere validate politic.
În România, unul dintre candidații la președinție și-a jignit un adversar politic folosind cuvântul „autist” într-un mod peiorativ. Un astfel de gest nu apare într-un vid cultural: în cultura dominantă, „autist” nu este perceput ca o identitate validă, ci este adesea folosit ca o etichetă de dispreț — un sinonim pentru „defect”, „slab”, „inutil”.
Ca răspuns, Asociația suntAutist a solicitat scuze publice din partea politicianului în cauză și a sesizat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD), cerând o reacție clară față de folosirea autismului ca insultă. Asociația a denunțat nu doar gravitatea afirmațiilor, ci și impactul lor asupra percepției publice despre autism și asupra demnității persoanelor autiste din România.
Redacția suntAutist
Am văzut multe comentarii la comunicatul nostru cum că “nu ar trebui să ne băgăm în politică”, comentarii care au contribuit la motivația de a scrie acest articol.
Aceeași logică excludentă s-a manifestat în alte forme în discursul public românesc, o figură politică fiind ironizată pentru trăsături precum tăcerea, evitarea contactului vizual, exprimarea reținută sau dificultatea de a se adapta la stilul show-urilor comunicării politice.
În loc să fie analizate politicile sale, atenția publică s-a concentrat pe ideea că „nu inspiră încredere” — folosindu-se termeni ca „dubios”, „necomunicativ”, „ciudat”, „închis în el” sau „rupt de realitate”.
În spațiul public au apărut inclusiv expresii precum „autist instituțional” — nu pentru că ar aduce vreo clarificare, ci pentru că, în cultura dominantă, cuvântul „autist” este încă perceput ca o insultă: un sinonim pentru „defect”, „inadecvat” sau „nepotrivit pentru societate”.
Aceasta este esența abilitismului: reducerea diferenței la eșec, transformarea trăsăturilor atipice în vină publică. Acest tip de discurs nu doar că exclude, ci pedepsește orice formă de a fi care nu se aliniază tiparelor normative de socializare.
Ne arată cât de mică este distanța între batjocura unui politician și disprețul sistemic față de toți cei care nu se încadrează în idealul omului „complet funcțional”, „eficient”, „extrovertit”, „sigur pe sine”. Și cât de urgent este să expunem nu doar insulta, ci ideologia care o face posibilă.
În America, lucrurile nu stau mai bine. Recent, David Geier — cunoscut din presă și din documente publice pentru poziții controversate legate de autism și pentru implicarea în procese privind practici neetice — a fost numit de Robert F. Kennedy Jr., secretar de stat pentru sănătate, să conducă o inițiativă federală privind autismul în cadrul HHS (Health and Human Services).
Name *
Această numire a generat controverse și indignare în rândul comunităților neurodivergente și al specialiștilor în etica intervenției, tocmai din cauza trecutului public al lui Geier.
David Geier nu a deținut niciodată o licență medicală. În 2012, Consiliul Medicilor din Maryland l-a amendat cu 10.000 de dolari pentru implicare în practici medicale fără acreditare, constatând că a diagnosticat și tratat copii autiști, a comandat teste și a prescris tratamente deși nu avea dreptul legal să o facă.
A lucrat împreună cu tatăl său, Mark Geier, un medic care și-a pierdut licența în mai multe state din SUA în urma sancțiunilor pentru practici considerate periculoase și lipsite de etică în tratamentul copiilor autiști.
Posted by
Todd W.
Ce au făcut concret David și Mark Geier (conform documentelor publice și investigațiilor medicale):
Mai multe investigații oficiale au constatat că tratamentele lor nu respectau medicina bazată pe dovezi, puneau în pericol sănătatea copiilor și profitau de speranța și vulnerabilitatea părinților.
Numirea lui David Geier nu este doar o controversă publică majoră. Este o decizie care pune în pericol viețile persoanelor autiste și subminează integritatea științifică.
Mai mult, în SUA au fost propuse recent inițiative controversate care vizau crearea unor baze de date oficiale cu persoane autiste, în scopul monitorizării sau includerii în „studii” guvernamentale.
Într-un climat politic perceput ca ostil, astfel de propuneri au fost comparate, inclusiv de comunitatea autistă, cu episoade istorice întunecate în care grupurile minoritare erau catalogate pentru control și marginalizare. Reacția publică a fost fermă: încercarea de a ne „gestiona” prin monitorizare nu este protecție, ci o expresie contemporană a controlului social mascat în politici de sănătate publică.
Deși prezentate ca inițiative pentru „cercetare”, propunerile au fost denunțate public de organizații precum ASAN (Autistic Self Advocacy Network — rețea națională condusă de persoane autiste care militează pentru drepturile noastre).
ASAN a avertizat că o astfel de bază de date ridică probleme serioase de respectare a drepturilor civile, a vieții private și a consimțământului informat — și că, într-un anumit context politic, ar putea fi folosită împotriva comunității autiste. În fața acestor critici, HHS (Department of Health and Human Services) a declarat ulterior că nu va crea registrul.
Susan Morse
Totuși, pentru mulți dintre noi, această situație rămâne o lecție clară: drepturile noastre nu sunt niciodată pe deplin garantate. E nevoie de o vigilență constantă și solidaritate activă.
Ce legătură are asta cu ce se întâmplă în România?
Poate părea că aceste scandaluri internaționale nu ne privesc direct. Dar, de fapt, ele reflectă același mecanism:
- Devalorizarea vieților minoritare;
- Folosirea autismului ca insultă, patologie sau obiect de control;
- Normalizarea discursului public care promovează disprețul față de persoanele autiste.
Când, în România, lideri politici folosesc cuvântul „autist” ca insultă publică, nu este doar o gafă personală. Este reflexul unei ideologii larg răspândite, care tratează diferențele umane ca probleme ce trebuie „rezolvate” sau „corectate” prin umilire, excludere sau forțare la conformitate.
Iris Dutescu
Dutescu, I., 2025. George Simion, portret fulger al contracandidaților: un autist, un mincinos, un leneș. Mediafax.
Adrian Iclozan
Antena 3 CNN, 2025. Elena Lasconi: E ceva dubios cu Nicușor Dan. Nu se uită în ochii tăi când vorbește cu tine.
Eugen Porojan
Redacția Jurnalul
Jurnalul, 2024. Nicușor Dan, acuzat că suferă de autism instituțional. Adrian Vigheciu, PSD: “Nu are capacitatea să genereze o agendă”
Considerăm că este aceeași logică excludentă care alimentează formele contemporane de autoritarism: un „fascism fără uniforme negre”, dar cu același cult al „normalității”, „purității”, „ordinii” și „tradiției”, folosit pentru a marginaliza orice formă de diferență.
De ce contează să ne opunem, aici și acum?
România traversează un moment periculos. Pe fundalul unei crize, împreună cu creșterea extremismului și importul de teorii conspiraționiste, discursurile care ne vizează pe noi, persoanele autiste, nu sunt întâmplătoare și nici izolate.
Ele sunt parte dintr-o politică a fricii, a controlului și a suprimării diversității.
A trăi autentic ca autist devine un act de rezistență.
A cere respect nu este un moft, ci o apărare a demnității umane universale.
A spune că autismul este o formă validă de existență înseamnă a ne opune, în fiecare zi, formelor subtile și persistente ale unui fascism de rutină, reambalat în normalitate.
Nevoia de o perspectivă umanistă, feministă și intersecțională
Trebuie să înțelegem că lupta pentru drepturile autiștilor nu există în izolare. Este parte a unei lupte mai largi: împotriva rasismului, sexismului, homofobiei, transfobiei, clasismului, abilitismului.
O abordare intersecțională ne obligă să vedem că persoanele autiste nu sunt o categorie omogenă: suntem de toate rasele, genurile, orientările sexuale, clase sociale.
Autiștii romi, autiștii queer, autiștii din mediul rural — toți trăiesc opresiuni suprapuse, adesea invizibilizate.
Să fim solidari înseamnă să recunoaștem această complexitate!
Autenticitate și acțiune: dincolo de victimizare
Este important să recunoaștem un adevăr dureros: persoanele autiste sunt supuse unui abuz social constant — marginalizare, devalorizare, dezumanizare.
Dar noi nu ne definim prin victimizare.
Să discutăm despre opresiune nu înseamnă că ne resemnăm în fața ei, ci e un act subversiv pentru că nu ne lăsăm reduși la tăcere, nu ne facem mai mici de frică, nu ne oprim din a lupta pentru drepturile noastre.
Faptul că existăm public, că cerem drepturi, că luăm poziție împotriva nedreptății, arată că nu suntem pasivi.
Suntem activi. Suntem rezilienți. Suntem constructorii propriei noastre libertăți.
Fără activism, marginalizarea avansează în tăcere. Cu activism, facem vizibil ceea ce sistemele de putere încearcă să ascundă. Noi nu doar supraviețuim: transformăm lumea în care trăim.
Concluzie: Autenticitatea ca rezistență
Nu vom accepta să fim insultați. Nu vom accepta să fim patologizați sau controlați. Nu vom accepta să fim invizibilizați.
Existăm. Rezistăm. Și o facem nu doar pentru noi, ci pentru ideea că umanitatea înseamnă diversitate, nu uniformitate.
Când ne afirmăm public că suntem autiști, fără rușine, fără scuze, fără mască, în mijlocul unei lumi care ar vrea să ne reducă la tăcere, noi spunem, cu fiecare gest, că o altă lume este posibilă, și că noi facem parte din ea!
