Comportamentele problematice ale copiilor. Cum am ajuns să le regândesc.

Comportamentele problematice ale copiilor. Cum am ajuns să le regândesc.
Fotografie de Benjamin Manley / Unsplash

Un articol de Mona Delahooke, doctor în psihologie clinică, cu peste 30 de ani de experiență în munca cu copiii, membru al Asociației Americane de Psihologie, autor al cărții „Beyond Behaviors: Using Brain Science and Compassion to Understand and Solve Children’s Behavioral Challenges”. - Menționăm faptul că nu aveam nicio afiliere cu autoarea articolului. Acest articol este o traducere în limba română. Articolul original, aici.

Un copil de nouă ani, cu dificultăți grave de comportament, aruncă, brusc, o farfurie plină de mâncare pe podeaua cantinei școlii. Profesorul său de sprijin îl trimite într-o „cameră de liniște”, instruind personalul să nu îi recompenseze comportamentul cu atenție.

Un elev de clasa I primește mustrări, în mod repetat, pentru comportamentul problematic, și este lăudat atunci când stă cuminte. Cu toate astea, el continuă să își muște și lovească colegii în timpul programului de după școală. Neștiind ce să facă, profesorii discută posibilitatea exmatriculării lui.

În primii 10 ani ca psiholog pediatru, am fost chemată des să intervin pentru asemenea copii. Dar simțeam că tehnicile pe care le învățasem mă lăsau, deseori, echipată necorespunzător pentru a fi de ajutor. Așadar, mi-am reluat studiile, sperând să găsesc răspunsuri la o întrebare esențială: Ce se află la baza agresivității, comportamentelor sfidătoare și acțiunilor opoziționiste ale copiilor? Și cum îi putem ajuta mai mult pe copiii cu astfel de comportamente? Ceea ce am învățat a transformat total modul în care înțelegeam și abordam comportamentul.

Până atunci, fusesem învățată că, în principal, copiii și adolescenții „folosesc” comportamente fie pentru a obține ceva, fie pentru a scăpa dintr-o anumită situație. Cu alte cuvinte, comportamentele copiilor sunt, întotdeauna, mânate de interese. Dar, după câțiva ani de studii în domeniul neurodezvoltării, am realizat că această noțiune era greșită. Studiind munca în neuroștiință a lui Stephen Porges, am învățat despre legătura minte-corp, cunoscută sub numele de sistemul nervos autonom (ANS). Atunci când înțelegem ANS-ul, înțelegem faptul că ceea ce observăm prin comportament este doar vârful iceberg-ului; multitudinea de cauze ale comportamentului sunt ascunse.

Teoria Polivagală a lui Porges arată că tendința de a evita amenințări și de a ne simți în siguranță este cea care ghidează comportamentul uman. Așadar, ceea ce numim, deseori, comportament „problematic” este, de fapt, comportament de tipul luptă-sau-fugi, adaptări ale ANS, care s-au dezvoltat pentru a apăra omul de ceea ce e perceput ca o amenințare. Porges are un termen pentru procesul de a detecta, subconștient, siguranța și amenințarea: neurocepție.

Atunci când am integrat acest concept în înțelegerea mea despre comportamentul dificil al copiilor, totul s-a schimbat în felul în care îmi făceam meseria. În loc să mă concentrez pe tabele și discuții terapeutice, am făcut din compasiune și relaționare sigură principiile care să mă ghideze. Am schimbat modul de a privi comportamentele, de la a le privi ca motivate sau interesate, la a înțelege că sunt determinate de adaptarea ANS și de nevoia de protecție proprie. În loc să văd o patologie sau o etichetă din DSM, am observat adaptările umane și o nevoie filogenică de a ne simți în siguranță. Și am schimbat sfaturile pe care le ofeream părinților și profesorilor. În loc să îi încurajez să folosească recompense și consecințe, i-am îndemnat să introducă tehnici personalizate pentru neurocepția în privința siguranței a fiecărui copil.

Rezultatul? Comportamentele problematice ale copiilor au scăzut semnificativ. Iar părinții și profesorii s-au simțit mai puțin stresați, împovărați și blamați. În loc să presupun intențiile manipulatoare ale copiilor, am exersat și modelat apreciere plină de compasiune pentru comportamentele lor dificile. Și le-am spus părinților că, în loc să încerce să elimine comportamentele, ar trebui să se gândească la ce anume ar putea să ne spună acel comportament despre nevoia copilului de siguranță și securitate.

Am trecut de la a eticheta, a ademeni sau a întări comportamente, la a studia diferențele individuale ale fiecărui copil, percepția sa despre lume, și relațiile lui. Am încurajat folosirea bucuriei relaționale și a semnalelor de siguranță cu adulți de încredere care nu mai etichetează sau învinovățesc copiii pentru comportamentele lor, ci se implică alături de ei ca prim pas pentru a-i ajuta. Această abordare a funcționat pentru că ființele umane nu au nevoie să lupte, să fugă sau să se deconecteze atunci când se simt în siguranță, valorizate și iubite.

Cât despre copilul de nouă ani care și-a aruncat farfuria în cantină? Când am aplicat lentilele teoriei Polivagale, am aflat că el a experimentat o supra-reactivitate severă la sunetele din cantină. Acele zgomote i-au declanșat neuropercepția de amenințare, provocând comportamente de stres în afara controlului creierului său. Recunoscând acest lucru, am conceput un nou plan. În loc să îl ignorăm, asistentul său a sporit căldura relațională, iar școala i-a dat căști cu anulare a zgomotului pentru a-l ajuta să facă față la cantină. În schimb, comportamentele dificile ale băiatului au scăzut dramatic.

Și elevul de clasa întâi care avea atâtea dificultăți în a-și controla emoțiile și comportamentele? S-a dovedit că mama sa născuse de curând o soră prematur, iar băiatul reacționa la faptul că era departe de mama sa pentru o perioadă atât de lungă de timp. Încă nu-și putea controla emoțiile și comportamentele, iar stresul provocat de nașterea unei noi surori nu făcea decât să îngreuneze și mai mult situația. Din fericire, părinții lui au aranjat să îl ia mai devreme în cursul zilei pentru a-i oferi mai mult timp acasă pentru a se adapta la schimbările din familie.

Și ce am învățat eu? Faptul că suntem informați din punct de vedere neurobiologic ne oferă șansa de a regândi modul în care privim, înțelegem și gestionăm provocările comportamentale la copii și de a concepe soluții care sunt bazate pe știința creierului și care duc la compasiune.

Articolul original:

https://www.psychotherapynetworker.org/blog/details/1665/how-i-came-to-rethink-childrens-challenging-behaviors


Dacă acest articol ți-a fost de folos și dorești să ne susții să creștem și să creăm și mai multe resurse utile gratuite poți dona dând click aici


Alătură-te grupului „Autismul explicat de autiști” pe Facebook, pentru resurse.


Urmărește suntAutist pe Facebook, pentru ultimele articole, live-uri și alte resurse.


💡
Informațiilede pe acest site au un scop educațional general și nu înlocuiesc consultanța profesională. Este important să căutați formare, educație continuă, supraveghere clinică ori ajutor direct de la un psihoterapeut calificat.