Autiștii non-verbali. Dreptul la intimitate.
În cadrul acestui articol scris de Nick Barry, o persoană autistă fără acces la comunicare până de curând, vom explora nevoia de intimitate și determinare a unei persoane autiste non-verbale. După cum se autodescrie, Nick nu renunță în niciun fel, își dactilografiază gândurile literă cu literă.
Acest articol este o traducere și adaptare din limba engleză. Articolul original poate fi citit aici.
Imaginează-ți că ești din nou în clasa a cincea. Mama ta vine să te ia de la școală. "Cum a fost ziua ta?", te întreabă ea. Te gândești la lucrurile pe care le-ai citit. Și la fiecare cuvânt pe care l-a spus profesorul. La copiii cu care ai mâncat la prânz. La lucrurile bune pe care le-ai încercat.
Cuvintele pe care să le povestești despre ziua ta sunt toate în capul tău, dar nu le poți scoate.
În schimb, un asistent răspunde în locul tău. "S-a enervat când s-a terminat pauza, așa că a fugit." Și uite așa, ziua ta a fost redusă la un mic moment neplăcut dintr-o zi, de altfel, minunată.
Ani de zile, am fost privat de abilitatea de a comunica informații despre subiecte naturale între părinți și copii. Sentimentul de a nu-ți putea controla propria poveste este zdrobitor. Am fost eliminat din rolul de autor asupra propriei povești și aruncat ca pe o marionetă, acționând în funcție de modul în care adulții din viața mea au tras sforile poveștii mele.
Toată lumea vrea să controleze povestea vieții sale, care este arătată oamenilor pe care îi iubesc. Ei înfrumusețează anumite adevăruri și ascund altele. Ei fac alegeri cu privire la ce să împărtășească și cu cine și ce rămâne privat.
Acest factor a fost absent din viața mea până de curând. Este foarte nasol.
Prin intermediul tastaturii, eu dau formă gândurilor pe care le împărtășesc. Nu toate cuvintele pe care le scriu sunt adevărate. Eu modelez ceea ce împărtășesc, la fel ca și oamenii din jurul meu. Versiunea unei povești pe care fratele meu o împărtășește cu sora mea este, de obicei, mai puțin filtrată decât versiunea pe care o spune părinților mei. Și astăzi, și eu pot face același lucru.
Ceea ce discut cu o persoană poate fi diferit de ceea ce împărtășesc cu altcineva.
Acesta este un lucru pe care vorbitorii îl consideră de la sine înțeles. Dar când simt că vorbele lor sunt împărtășite fără permisiunea lor, sunt furioși.
Și totuși, le fac acest lucru autiștilor care comunică prin metode alternative tot timpul.
Nota redacției (n.r. - Neuroclastic): "Autiști care comunică prin metode alternative" se referă la persoanele care silabisesc pentru a comunica, fie arătând literele pe o tablă de scris, fie tastând câte o literă pe rând pe o tastatură sau pe un dispozitiv de comunicare alternativă.
Unii oameni bine intenționați împărtășesc lucrurile pe care copiii lor le scriu, fără să se gândească dacă cel care le-a scris a vrut să îi fie împărtășite exact cuvintele. Poate fi foarte chinuitor ca fiecare cuvânt pe care îl spui despre cineva, într-un moment de frustrare, să fie împărtășit cu persoana respectivă.
Cel mai respectuos profesor cu care scriu a făcut o muncă constantă care mi-a schimbat viața pentru a-mi acorda control. Îmi citește fiecare cuvânt din textele pe care le trimite mamei mele și îmi cere aprobarea înainte de a le trimite. Când face acest lucru, ea spune în timp ce tastează: "Nu vom trimite asta până când nu ești gata". Această reasigurare îmi previne cele mai mari anxietăți.
O mare parte din frustrarea din viața mea provine din faptul că sunt denaturat de cei care mă susțin. Actul care îmi schimbă viața, acela de a controla narațiunea propriei mele vieți, nu este un lucru pe care să îl pot lua ca pe ceva de la sine înțeles. Această abilitate, câștigată cu greu, este începutul pentru a mă simți mai respectat ca om inteligent, care merită intimitate.
Uitați-vă cu atenție la voi înșivă. Lăsați persoanele care nu vorbesc să își controleze alegerile de comunicare? Dați-le controlul înapoi. Ei vor fi întotdeauna recunoscători că ați făcut-o. Proprietatea totală a comunicării mele este neprețuită.
Articolul original:
Nick Barry
