Povești autiste românești. Povestea lui Adam, un autist de 15 ani. "dar se supără mama pe mine. Nu înțelege că nu pot să fiu altfel."

Astăzi, vă prezentăm un interviu remarcabil cu Adam I, un adolescent în vârstă de 15 ani, diagnosticat ca autist la vârsta de 11 ani, care a navigat prin numeroase provocări în calea sa. Una dintre membrii asociației noastre, care este și psihoterapeuta sa, a avut onoarea de a sta de vorbă cu Adam - cu acordul său, pentru a explora povestea sa unică și perspectivele lui inedite asupra vieții sale.

Îl cunosc pe Adam de aproximativ 3 ani. A venit cu un diagnostic pus la 11 ani de autism, inițial fiind considerat cu deficit de atenție. Prima impresie a fost de-a dreptul impresionantă!

Mă fascinează capacitatea ludică a copiilor și creativitatea neciuntită de norme sociale, școală și altele…, dar acest băiat respira creativitate prin fiecare por și nu înțelegeam cum un suflet atât de bucuros în descoperirea frumuseții vieții, era atât de încărcat de furie și resentimente. Nu privea în ochi decât când reușeam să îi captez puțin interesul cu vreo frază mai inteligentă în mecanică. Explorase deja fizica aplicată prin joc, inventase tot felul de mici jucării și singura lui părere de rău era școala.

Nu suporta de ce trebuie să învețe lucruri de care nu avem nevoie, de ce trebuie să acceptăm oameni care nu ne sunt necesari. Se antrenase deja în a deveni urâcios cu copiii de vârsta lui sau cu cei cu care nu rezona, mai puțin cu adulții. Reușea să refuleze furiile prin desene, caricaturi ale acestora sau glume în pauză, pe seama lor. Avea nevoie să fie ascultat și validat în opinii.

Mama era ca și acum un sprijin, mai puțin pe partea cu școala, unde simte multă presiune. Și tatăl îi era și este aproape. Mă uit cu multă admirație la acești părinți care caută cum pot ei mai bine să găsească un echilibru între a lăsa copilul cu propria expresie de sine și totodată să îl ajute să se integreze, chiar dacă nu reușesc în totalitate, trăind într-o societate împotriva căreia trebuie să înoate. Acestui copil i-au fost susținute pasiunile, căutările, a fost transferat la o școală particulară unde în clasă sunt sub 10 elevi.

Și totuși l-am întâlnit luna trecută pe Adam și mai dezamăgit de societate și mai reticent la tot ce înseamnă psihologi și umanitate care se pierde “în prostii”. O amărăciune care îmi provoacă amărăciune foarte mare. Am primit de la el o arbalete confectionată de el în totalitate din bețe de înghețată, elastic, lipici, colorată cu atenție. De asemenea, am primit un tablou cu o floare impresionantă, ca sufletul lui neînțeles. Și, și mai trist pentru mine este faptul că a venit de dragul mamei la o întâlnire țintită pentru acest interviu, dezamăgirea în tot ce înseamnă social fiind maximă.

Toți acești copii au nevoie de sprijin, curicule adecvate, individuale și suport în relații! Acești copii geniali, care și-au pierdut capacitatea de a se integra tocmai datorită inteligenței deosebite, ajung să se piardă în depresii existențiale și doar familia mai rămâne ancora în viața lor…

Vocea mea nu poate traduce în cuvinte profunzimea amărăciunii lui….și vă cer ajutor în a vă raporta altfel la tot ce vi se pare diferit și la prima vedere nu puteți accepta! Acum e momentul ca societatea să înțeleagă că a fi neurodivers nu este egal cu a fi exclus! Ci, dimpotrivă, e un semn de a declanșa curiozitatea de a cunoaște aceste suflete și dorința de creștere, uitându-ne cu admirație la ce a putut crea viața!

Adam I, autist 15 ani, elev în clasa a 8-a cu rezultate medii la școală, diagnosticat la 11 ani.

Ce înseamnă pentru tine faptul că ești autist?

Eu nu sunt autist! Mă plictisesc mult la școală și nu pot să fiu atent. Mai desenez să îmi treacă timpul, dar se supără mama pe mine. Nu înțelege că nu pot să fiu altfel.

Cu copiii în general pot să comunic și să am ceva prietenii, dar când cineva vorbește ceva ce nu mă interesează, mă enervează și îi resping. Dacă e copil jignesc. Cu adulții, la școală trebuie să tac și mai facem glume în pauză pe seama profesorilor.

Când simți tu bucurie?

Simt bucurie atunci când se întâmplă ceva frumos. De exemplu când am câștigat la Warzone. Că am luat 6,90 la simulare la română. La mate nu am luat decât 4,90. Dimineața am mintea tulbure și nu pot să mă concentrez. Mă mai bucur când primesc lucruri noi.

Când simți tu tristețe, ce amintiri care te întristează ai?

Când trebuie să fac teme mă întristez. Când mi-a murit cealaltă pisică în mașina de spălat. Când pisica mi-a mâncat porumbelul.

Cum te încurcă și ce probleme ai avut până acum, fiind autist?

Nu am nicio problemă. Sau nu aș avea nicio problemă. Mama mă pune să învăț.

Altfel am și prieteni și nu prea vreau prieteni.

Dacă ai avea o baghetă fermecată cu care să poți transforma lumea ce ai face?

Nu ar mai fi școală. Să avem un aparat care să ne bage la toți informația la fel și apoi să mă bucur de ea. Școala e un stres.

Aș vrea școli ca în Finlanda că aici sunt școli comuniste. Nu au teme acasă și fac ce le place la școală.

Ai vreo întrebare sau vreun îndemn să pui asociației Sunt autist?

Să facă ce vor ei să facă…ce să le zic eu?….