Problema mea cu meltdown-urile autiștilor
Un articol care aduce o nouă înțelegere și perspectivă asupra meltdown-urilor autiste, asupra fricii și rușinii care vine împreună cu un meltdown autist. Prin lentila diagnosticului târziu de autist a autorului vom vedea cum să abordăm diferit ca înțelere momentele de dificutate și de "prea mult" fie ca persoană autistă fie ca persoană apropiată.
Acest articol este o traducere și adaptare din limba engleză. Articolul original poate fi citit aici.
Aveam treizeci și opt de ani când, în 2018, în cabinetul neurologului meu, am primit un diagnostic tardiv de autism. Meltdown-urile autiste mă aduseseră în acest loc. Le consideram o problemă în viața mea; și încă le consider, dar nu din aceleași motive.
După mai mulți ani de contemplare și cercetare, am ajuns la concluzia că meltdown-urile sunt o caracteristică necesară a autismului.
Înțelegerea meltdown-urilor autiste
Folosesc adesea această analogie pentru a explica: noi, oamenii, putem fi văzuți ca un pahar gol atunci când ne trezim dimineața. Fiecare interacțiune socială, fiecare interacțiune senzorială, fiecare eveniment prin care trecem adaugă apă în paharul nostru. Paharele autiștilor tind să se umple mult mai repede decât omologii lor neurotipici. O persoană neurotipică nu-și va umple nici măcar jumătate din pahar până la ora de culcare, dar un autist ar putea fi plin până la prânz.
Atunci când paharul se umple, trebuie să fie golit pentru a face loc pentru mai multă apă. Pentru că apa va continua să vină, fie că vrem sau nu. Așadar, nu cred că meltdown-urile sunt, în mod inerent, un lucru rău. Doar că ele există pentru noi, autiștii, și avem meltdown-urile în comun cu o mulțime de alte populații neurodivergente. Ele au o funcție esențială - o descărcare a presiunii, astfel încât să ne putem reseta și să ne întoarcem la ziua noastră.
Citirea raportului meu neurologic mi-a dezvăluit o nouă lentilă prin care să-mi privesc trecutul. Înainte de diagnosticul meu, am simțit că meltdown-urile erau un comportament recent manifestat. Cu ajutorul soției mele și al psihoterapeutului meu, am reușit să identific un tipar al meltdown-urilor clare și intense în trecutul meu.
Privind aceste meltdown-uri ca pe un tipar, am normalizat comportamentul și mi-am lăsat spațiu pentru a explora ce însemnau ele cu adevărat, ceea ce m-a condus la concluzia că sunt necesare pentru ca autiștii să își continue activitatea într-o lume neurotipică.
Recunoașterea fricii și a disconfortului provenit din meltdown-uri
Necesar nu înseamnă confortabil. Dimpotrivă. Dacă cineva citește aceste rânduri și se bucură de meltdown-uri, mi-ar plăcea sincer să aud despre experiența sa. Celor mai mulți dintre noi ne e groază de ele. Pentru mine, ele pot fi deosebit de înfricoșătoare, iar aceasta este problema mea cu propriile mele meltdown-uri.
Meltdown-urile mele tind să fie violente. Sparg lucruri, lovesc pereții cu pumnii, strigă cu voce tare cuvinte care nu sunt adevărate, o dată am spart chiar și geamul din mașina noastră cu capul. Pagube în valoare de mii de dolari au rezultat în urma meltdown-urilor mele, iar vina și rușinea pe care le simt ca urmare a acestora îmi provoacă o depresie profundă.
Este un ciclu. La propriu, este ciclul rușine - furie. Meltdown-urile mele sunt complicate de tulburarea mea severă de stres post-traumatic. Mi-am dat seama de acest lucru când am sintetizat cele două diagnostice ale mele. Abuzul pe care l-am suferit de-a lungul copilăriei și adolescenței mă face să simt rușine, care se transformă în emoții negative care provoacă comportamente agresive.
Mă angajez în aceste comportamente agresive pentru a evita emoțiile negative legate de rușine. Apoi simt și mai multă rușine pentru că mă angajez în comportamente agresive și roata continuă să se învârtă, iar și iar.
Ieșirea din ciclul rușine - furie
Sunt blocat aici. Deocamdată. Dar mă cațăr și îmi croiesc drum spre ieșire. Chiar și scrierea acestui articol este o acțiune pe care o întreprind pentru a pune capăt ciclului rușine - furie care s-a infiltrat în sistemul meu natural de meltdown-uri. Nu știu exact ce am de gând să fac pentru a aborda meltdown-urile mele violente, dar am câteva idei cu care să încep.
Numărul unu este să-mi sporesc practica meditației de tip mindfulness. Prin creșterea nivelului meu de mindfulness, voi putea să recunosc mai devreme factorii declanșatori ai crizelor și, eventual, să le evit sau, cel puțin, să le canalizez într-o experiență mai ușor de gestionat și mai puțin traumatizantă.
A doua acțiune pe care o voi întreprinde este să îmi găsesc un nou psihoterapeut. Lucrez cu psihoterapeutul meu de opt ani! Fiind eu însumi un fost psihoterapeut, aș putea să vă explic beneficiile unei relații terapeutice pe termen lung bazate pe psihologia umanistă și pe teoria centrată pe persoană, dar nu o voi face. Ceea ce voi spune este că există un moment pentru a merge mai departe în psihoterapie, iar timpul meu este acum. Caut un psihoterapeut care lucrează pe pe traume, cu certificare în EMDR, o tehnică comună, tactilă/senzorială, pentru abordarea traumelor.
Un nou psihoterapeut înseamnă un set de ochi noi asupra situației, ceea ce este ceva de care am mare nevoie acum. După ce am părăsit domeniul psihoterapiei în urmă cu cinci ani, pot spune în sfârșit că ego-ul meu este pregătit să accepte idei noi, fără prejudecățile preconcepute despre cum cred eu că ar trebui să decurgă ședințele mele de psihoterapie.
A treia mea acțiune este să continui să scriu despre asta. Voi ține un jurnal și sper să scriu mai multe pe blog despre progresul meu în acest mare proiect al meu. Există o mulțime de microacțiuni pe care le voi încerca. Aș vrea să văd cum ar afecta ciclul un regim strict de eco-terapie.
Stabilirea unor tipare noi
Pe măsură ce mă înțeleg mai bine pe mine însumi prin intermediul procesului psihoterapeutic, sper să descopăr factori declanșatori adânc înrădăcinați de care nu sunt conștient. Cred că sunt acolo, pândind și blocați în subconștientul meu, unde se face toată treaba serioasă. Dacă reușesc să găsesc acea ușă și să stabilesc noi tipare de comportament, cred că îmi pot modela meltdown-urile într-o experiență pozitivă reală.
Nu este necesar ca aceste meltdown-uri să fie confortabile pentru a fi pozitive, dar violența trebuie să înceteze.
Articolul original:
Russell James
Dacă acest articol ți-a fost de folos și dorești să ne susții să creștem și să creăm și mai multe resurse utile gratuite poți dona dând click aici