Reglarea emoțională la autiști, partea I: Ce este și de ce e atât de dificilă?
De ce trebuie să discutăm despre reglarea emoțională?
„Reglarea emoțională” este un concept de care aud destul de mult în munca pe care o fac cu părinții copiilor autiști. Mai exact, părinții povestesc cât de dificil este pentru copiii noștri autiști să își dezvolte capacitatea de a se autoregla, și cât de dificil și de epuizant este atunci când fac eforturi pentru a se regla.
Aceasta este o traducere și adaptare a unui articol scris de dr. Melanie Heyworth, mamă autistă a trei copii autiști și specialist în autism. Articolul original poate fi citit aici.
Am formulat această ultimă propoziție cu mare grijă.
În multe, multe cazuri, îi rog pe părinți să înțeleagă că ceea ce poate fi un „comportament dificil” pentru ei, nu este deloc dificil pentru tânăra persoană autistă pe care o au în grijă. Autostimularea este un bun exemplu al acestui concept: poate fi dificil pentru tine, ca părinte, să ai un copil care se autostimulează verbal, repetă același sunet iar și iar în exact același fel, cu o repetivitate și invazivitate înnebunitoare. Dar este foarte posibil ca acea modalitate de autostimulare este exact opusul lui „dificil” pentru copilul tău, oferindu-i un fel de stimul liniștitor și revigorant pentru a-l ajuta să facă față zilei pe care o are în față.
Dar reglarea emoțională e diferită.
Majoritatea copiilor autiști pe care îi cunosc (deși sunt sigură că există excepții de la această „regulă”) nu „vor” să piardă controlul. Nu e plăcut, sau liniștitor, sau ceva ce căutăm sau ne dorim.
Reglarea emoțională nu e ceva la care vrem să „eșuăm”.
Într-adevăr, munca pe care o ducem pentru reglarea emoțională, inutilitatea muncii noastre atunci când eforturile noastre sunt degeaba, și pierderea capacității de a ne regla și a controlului sunt profund neplăcute pentru majoritatea persoanelor autiste. Deci, a nu avea succes în a ne regla emoțiile este la fel de intolerabil pentru autiști cum este și pentru cei din jurul lor. Chiar mai mult, aș spune.
Ceea ce spun este că dificultățile cu reglarea emoțională sunt cel puțin la fel de dificile pentru copiii voștri autiști ca și pentru voi.
Ce este reglarea emoțională?
Dar ce este reglarea emoțională? Ce le cerem, concret, copiilor noștri autiști să facă?
La bază, reglarea emoțională este despre a ne exercita controlul asupra reacțiilor emoționale pe care le avem în fața stimulilor. Este un proces care ne permite să accesăm, să analizăm, să evaluăm, să controlăm și să exprimăm un răspuns emoțional considerat potrivit din punct de vedere social, în funcție de context și de circumstanțe.
Succesul nostru (sau lipsa lui) în reglarea emoțională este, de obicei, evaluat în funcție de modul în care acționăm în consecință (deci expresia externă a reglării). În general, suntem judecați în funcție de factori precum: dacă am acționat într-un mod considerat potrivit (de către privitori) în fața emoției declanșatoare, dacă am inhibat un comportament considerat de neacceptat sau nepotrivit, în fața emoției declanșatoare, sau dacă am modificat sau ne-am echilibrat reacțiile generate de emoția declanșatoare.
După cum se poate să observați, avem tendința de a evalua reglarea emoțională în funcție de prezentarea sa negativă, sau de lipsa ei.
Sincer, este dificil să „vedem” un copil (sau adult) modificându-și sau echilibrandu-și o reacție, sau inhibând un comportament, dacă nu ne comunică, în mod explicit, că fac lucrul ăsta. De fapt, noi „vedem” doar atunci când eșuează în eforturile lor de a-și reduce sau modera reacția emoțională.
Și, în felul acesta, reglarea emoțională este, de multe ori, trecută cu vederea atunci când este făcută bine, și observată doar atunci când nu are succes.
Sau, cu alte cuvinte, din moment ce nu putem vedea reglarea emoțională în timp ce se întâmplă, deseori atragem atenția doar asupra dereglării emoționale, și ignorăm orice alt efort anterior pentru reglare.
De ce e reglarea emoțională atât de dificilă?
În majoritatea timpului, noi cerem, în mod explicit, copiilor să se „regleze emoțional” atunci când simt o „emoție mare”, un factor de stres sau un factor declanșator. Vedem valul emoțional cum crește și se transformă într-un veritabil tsunami de patimă (pozitivă sau negativă) în copiii noștri, și privim cum se sfărâmă de controlul lor de sine, eliminând orice rămășiță a reținerii valului de reacție brută avută în fața oricărui stimul cauzator al evenimentului.
În capul copilului tău (și al nostru), scena asta nu e cu nimic mai puțin dramatică.
Amigdala este acea parte a creierului care înregistrează potențialul pericol și acționează în consecință, pentru a pregăti organismul de a lupta sau de a fugi din fața pericolului. În cazul tuturor copiilor, amigdala interpretează deseori ceea ce poate părea (pentru adulți, cel puțin) un stimul inconsecvent sau ilogic ca pe o amenințare.
În calitate de părinți, suntem, uneori, tentați să vedem reacțiile copiilor noștri în fața unui stimul aparent neglijabil ca pe o „exagerare melodramatică” a acestui stimul și a potențialului său pericol. Dar amigdala copiilor noștri nu interpretează amenințarea, neapărat, în mod greșit. Se poate să nu „greșească”.
Amigdala notează stimulul și emoția care îl însoțește, evaluează „emoțiile mari” ca fiind semnificative (așa și sunt, pentru copiii noștri), și (literalmente) inundă creierul cu hormoni de stres, precum cortizolul și adrenalina.
Pentru copiii noștri autiști, imaginea e mult mai complexă. Cercetările sugerează că amigdala e posibil să joace un rol mult mai mare și mai larg în percepția autistă inconștientă asupra lumii noastre sociale. În copilărie, se pare că amigdala copiilor autiști ar crește mai repede decât cele ale copiilor non-autiști, asta însemnând mai mulți neuroni care trimit semnale și o posibilitate mai mare de activare a amigdalei (adică amigdala se „activează” și trimit semnalele aferente unui potențial pericol). Într-adevăr, studiile sugerează că stimularea disproporționată dată de amigdala autiștilor în fața perceperii pericolului ar putea juca un rol în tendința noastră de a avea tulburări de anxietate.
Acum, reglarea emoțională se obține cel mai ușor atunci când lobul frontal al creierului - centrul logicii și al rațiunii - este activ. Mai exact, este posibil ca noi (indiferent de neurotip) să fim capabili să ne gestionăm reacțiile emoționale și impulsurile, să dăm dovadă de un minim de control de sine și să evaluăm consecințele faptelor noastre doar atunci când cortexul prefrontal al creierului nostru este funcțional.
Dar este, de fapt, un tiran eficace, asupra căruia avem foarte puțin control. Este parte a sistemului limbic al rețelei primordiale a creierului - adică un mod pompos de a spune că este printre cele mai vechi părți ale creierului uman și funcționează, predominant, fără ca noi să fim conștienți de asta sau fără să o putem controla. Amigdala noastre nu vrea ca noi să ne putem regla emoțional sau să ne putem controla. Treaba ei este să se asigure că nu ne relaxăm. Trebuie să ne pregătim, din punct de vedere fiziologic, pentru orice acțiune va fi necesară!
Și așa, împreună cu invazia de cortizol și de adrenalină, amigdala închide căile neurale către cortexul prefrontal. Ea blochează accesul la logică și la rațiune, și la reglarea emoțională. Reglarea emoțională nu este o alegere atunci când amigdala este stimulată, pentru că acele mecanisme primitive de protecție se asigură de asta.
Odată ce ne maturizăm, cortexul prefrontal se maturizează și el și învață să negocieze cu amigdala, analizând logic orice este perceput ca un pericol și ordonând amigdalei să „stea de-o parte” înainte ca lucrurile să escaladeze dincolo de puterea noastră de control, deși succesul acestei medieri depinde de mulți factori, în funcție de mediu și de context. Dar, pentru persoanele autiste, legăturile dintre amigdală și cortexul prefrontal sunt slabe (sau, cel puțin, mai slabe decât cele ale persoanelor non-autiste).
Adică, pe parcursul vieții, învățăm să ne controlăm emoțiile.
Dar oamenii, ca specie, se maturizează spectaculos de greu, și cortexul prefrontal este ultima parte a creierului care se dezvoltă, continuând să își învețe locul și rolul în ierarhia creierului și la maturitate. Asta înseamnă că, până la maturitate și până când cortexul prefrontal este dezvoltat complet, amigdala are o influență dezechilibrată asupra reacțiilor noastre. Dacă cortexul prefrontal este regele creierului nostru, amigdala are rolul regentului, guvernatorul desemnat până când cortexul prefrontal este pregătit să preia conducerea.
Deci, atunci când le cerem copiilor noștri să își controleze emoțiile, le cerem, foarte des, să se lupte cu conducătorul regent al creierului lor: le cerem să să lupte cu cel mai primitiv, cel mai instinctiv proces neurologic, ca să nu mai spunem de surplusul de substanțe pe care creierul nostru limbic îl are ca aliat. Este o luptă nedreaptă, cel puțin.
În partea a doua a acestui articol, autoarea va oferi o serie de tehnici pentru a învăța reglarea emoțională.
Articolul original:
