Introducere și context recent

Declarațiile recente care sugerează că paracetamolul (acetaminofenul) ar fi „cauza" autismului, promovate de către Donald Trump și consilierii săi (The White House, 2025), au stârnit controverse în comunitatea științifică și medicală internațională.

FACT: Evidence Suggests Link Between Acetaminophen, Autism

“The Trump Administration does not believe popping more pills is always the answer for better health. There is mounting evidence finding a connection

The White HouseThe White House

Astfel de afirmații, nefondate pe consens științific solid și contrazise de majoritatea studiilor riguroase, pot produce daune semnificative, atât la nivel individual, cât și la nivelul societății.

De ce contează această dezbatere?

În primul rând, asemenea declarații alimentează dezinformarea medicală și produc panică nejustificată în rândul părinților și viitorilor părinți, care ar putea evita medicamente sigure și necesare din teamă.

Paracetamolul rămâne, conform unor multiple organizații medicale acreditate (ACOG, EMA, WHO), analgezicul de primă linie în sarcină pentru gestionarea durerii și febrei - condiții care, netratate, pot prezenta riscuri pentru mamă și făt.

În al doilea rând, aceste afirmații deturnează atenția publică de la realitățile complexe ale autismului și ADHD-ului, creând falsa impresie că ar exista o cauză singulară pentru diferențe de neurodezvoltare care sunt, în fapt, rezultatul unor interacțiuni complexe între factori genetici multipli și influențe de mediu diverse.

Simplificarea excesivă a etiologiei acestor condiții nu doar că este incorectă științific, dar poate împiedica dezvoltarea unor strategii de sprijin adecvate și comprehensive.

Impactul asupra încrederii publice

O astfel de viziune simplistă poate submina încrederea publicului în tratamentele medicale validate științific și în comunitatea medicală în general. Istoria ne-a arătat în mod repetat pericolele care apar atunci când persoane publice cu un grad crescut de influență promovează teorii medicale nefondate.

De la criza de încredere în vaccinuri care a dus la reapariția unor boli aproape eradicate, până la stigmatizarea nejustificată a părinților copiilor neurodivergenți, efectele nocive ale răspândirii de frică au fost observabile.

Scopul acestui articol

Acest articol își propune să:

1. Clarifice distincția fundamentală dintre corelație și cauzalitate în cercetarea medicală, prin prisma studiilor despre paracetamol;
2. Prezinte consensul științific actual despre cauzele autismului și ADHD-ului, bazat pe dovezi din meta-analize și studii de amploare;
3. Exploreze istoria condițiilor neurodezvoltare în vederea înțelegerii acestor neurotipuri, de la primele descrieri clinice din secolele XVIII-XIX până la paradigma contemporană a neurodiversității;
4. Combată stigmatizarea persoanelor neurodivergente și a familiilor lor, oferind o perspectivă echilibrată între abordările biomedicale și cele neuroafirmative.

Terminologie și perspectivă

Sinteză

Recent, unii lideri politici au spus că un medicament obișnuit (paracetamolul) ar cauza autismul. Medicii și oamenii de știință spun că aceasta nu este adevărat. Să aflăm împreună ce sunt de fapt autismul și ADHD-ul și de ce este important să înțelegem adevărul.

Ideile principale:

1. Ce sunt autismul și ADHD-ul?

• Autismul înseamnă că creierul unei persoane funcționează diferit. Aceste persoane pot avea dificultăți în comunicare și relații sociale, dar adesea au și abilități speciale.
• ADHD-ul înseamnă că o persoană are probleme să se concentreze și să stea liniștită. Poate fi foarte activă și să facă lucruri fără să se gândească mai întâi.
• Multe persoane au și autism, și ADHD în același timp.

2. Aceste condiții nu sunt noi

• Doctori din secolul al XVIII-lea (acum 250 de ani) au descris deja copii cu ADHD
• Un doctor scoțian pe nume Crichton a observat în 1798 copii care nu se puteau concentra și erau foarte agitați
• O doctorița din URSS pe nume Sukhareva a descris autismul în 1925, înaintea doctorilor mai cunoscuți

3. De ce se întâmplă?

• Autismul și ADHD-ul se moștenesc de la părinți, precum culoarea ochilor;
• Nu sunt cauzate de un singur lucru, ci de multe gene împreună;
• Nu sunt cauzate de vaccinuri sau medicamente;
• Nu este vina nimănui când un copil are autism și/sau ADHD.

4. Neurodiversitatea - o idee importantă

• Creierele oamenilor sunt diferite, ca și înălțimea sau culoarea părului;
• Persoanele autiste și / sau ADHD pot fi foarte bune la anumite lucruri;
• Nu trebuie să îi "reparăm", ci să îi ajutăm să fie cei mai buni versiuni ale lor.

5. De ce contează să știm adevărul?

• Când oamenii importanți spun lucruri false despre medicină, poate fi periculos
• Mamele însărcinate s-ar putea teme să ia medicamente de care au nevoie
• Familiile cu copii autiști sau cu ADHD se pot simți vinovate fără motiv
• Este important să ascultăm medicii și oamenii de știință, nu politicienii, despre probleme de sănătate

Pe scurt:

Autismul și ADHD-ul sunt părți naturale din diversitatea umană, ca și faptul că unii oameni sunt mai înalți și alții mai scunzi. În loc să căutăm pe cine să dăm vina, ar trebui să învățăm cum să îi ajutăm pe toți oamenii să trăiască fericiți și să își folosească talentele speciale.

Mesajul important: Fiecare persoană, indiferent cum funcționează creierul ei, merită respect și șanse egale în viață.

Corelație vs. cauzalitate: ce spune știința despre paracetamol și autism?

Afirmațiile menționate au la bază unele studii care au observat asocieri statistice între expunerea prenatală la paracetamol și riscul de tulburări de neurodezvoltare la copii (inclusiv autism și ADHD). De pildă, unele studii de cohortă de mari dimensiuni au raportat o ușoară creștere a incidenței diagnosticului de autism la copiii ale căror mame au folosit frecvent paracetamol în sarcină (Ahlqvist et al., 2024).

De asemenea, o declarație de consens internațională din 2021 a recomandat prudență și limitarea utilizării paracetamolului în sarcină, invocând astfel de posibile legături (Ahlqvist et al., 2024). Important de subliniat însă: o corelație nu înseamnă cauzalitate.

Numeroși cercetători subliniază că dovezile privind un efect cauzal direct al paracetamolului sunt foarte slabe sau inexistente (Pearson & Ledford, 2025). Asocierile observate pot fi explicate de factori de confuzie, de exemplu, mamele care iau paracetamol pot avea infecții sau dureri în sarcină, iar aceste condiții (nu medicamentul în sine) ar putea influența dezvoltarea neurologică a fătului (Pearson & Ledford, 2025).

Studiile cele mai robuste metodologic nu găsesc nicio legătură semnificativă între paracetamol și autism: de pildă, cercetări pe cohorte largi în Suedia și Japonia, care au comparat frați expuși vs. neexpuși (controlând astfel factorii genetici și de mediu familial), nu au găsit nicio asociere între utilizarea paracetamolului în sarcină și autism (Pearson & Ledford, 2025).

Atunci când diferențele între grupuri sunt analizate riguros, orice posibil risc apare a fi foarte mic: 1,42% vs. 1,33% incidență de autism la expuși vs. neexpuși, conform unui studiu suedez, o diferență „foarte mică" (Pearson & Ledford, 2025). În plus, după ajustarea statistică a factorilor genetici și a mediului familial comun (prin compararea fraților), acea mică asociere dispare complet (Pearson & Ledford, 2025).

Experții în teratologie și epidemiologie trag concluzia că nu există dovezi robuste care să susțină o legătură de cauzalitate între paracetamol (sau vaccinuri) și autism, iar concluziile contrare reprezintă de obicei interpretări eronate sau exagerate ale datelor disponibile (Pearson & Ledford, 2025).

De exemplu, o meta-analiză publicată în 2025 susținea existența unei asocieri (corelații), însă o analiză sistematică concentrată doar pe studiile de înaltă calitate a concluzionat că expunerea in-utero la paracetamol probabil nu conferă un risc crescut clinic relevant de autism (Pearson & Ledford, 2025).

Mai recent, un studiu cuprinzător coordonat de experți internaționali în teratologie și farmacologie perinatală a concluzionat că dovezile actuale nu susțin o relație cauzală între utilizarea acetaminofenului în sarcină și dezvoltarea autismului sau ADHD-ului la copii (Damkier et al., 2025).

Organizații medicale precum Colegiul American de Obstetricieni și Ginecologi (ACOG) și numeroase societăți de pediatrie au reacționat ferm la declarațiile recente: ACOG a reafirmat că paracetamolul rămâne analgezicul de elecție în sarcină și că greutatea evidențelor actuale nu susține o legătură cauzală între utilizarea prenatală a paracetamolului și autism sau ADHD (ACOG, 2025).

Organizația Mondială a Sănătății (WHO) a emis o declarație oficială în septembrie 2025, subliniind că „dovezile științifice actuale nu susțin o legătură cauzală între utilizarea paracetamolului în sarcină și autismul" și că astfel de afirmații nefondate pot pune în pericol sănătatea mamelor și copiilor (WHO, 2025).

WHO statement on autism-related issues

The World Health Organization (WHO) emphasizes that there is currently no conclusive scientific evidence confirming a possible link between autism and use of acetaminophen (also known as paracetamol) during pregnancy.

World Health Organizationmediainquirieswho.int

Similar, Agenția Europeană a Medicamentelor (EMA) a confirmat că „utilizarea paracetamolului în timpul sarcinii rămâne neschimbată în UE" pe baza evaluării riguroase a tuturor dovezilor disponibile (European Medicines Agency, 2025).

Use of paracetamol during pregnancy unchanged in the EU | European Medicines Agency (EMA)

Paracetamol medicines can be used in pregnancy, in accordance with official recommendations

European Medicines Agency (EMA)

De altfel, agențiile de reglementare subliniază că nu este necesară nicio schimbare în practica medicală curentă pe baza studiilor recente, deoarece aceste studii prezintă limite metodologice repetate (bias de raportare subiectivă, lipsa informațiilor precise despre doză/timing, evaluări eterogene ale dezvoltării copilului și lipsa controlului adecvat a factorilor genetici/familiali) (ACOG, 2025).

Acetaminophen Use in Pregnancy and Neurodevelopmental Outcomes

ACOG

Pe scurt, declarații tranșante precum „paracetamolul cauzează autism" reprezintă un salt nejustificat de la corelație la cauzalitate, un salt epistemologic periculos, ce ignoră complexitatea dovezilor. Acest tip de eroare riscă să submineze încrederea în știință și să stigmatizeze în mod nedrept mamele, sugerându-le că ar fi „de vină" pentru neurodivergența copilului lor.

Reacția comunității științifice la aceste declarații a fost promptă și dură. Cercetătorii avertizează că promovarea unor legături neprobate alimentează false speranțe (de exemplu, ideea că evitarea unui singur medicament sau administrarea unui supliment ar „preveni" sau „trata" autismul) și temeri nefondate (Mason et al., 2025).

Coaliții de experți și organizații precum Academia Americană de Pediatrie și ACOG au subliniat că datele invocate de administrația Trump nu susțin afirmațiile făcute și că acestea „nu fac decât să inducă frică și să sugereze în mod fals existența unei soluții simple, când de fapt nu există un răspuns simplu" pentru autism (Mason et al., 2025).

Compania producătoare a Tylenol-ului a declarat că „știința solidă arată clar că acetaminofenul nu cauzează autism", exprimându-și îngrijorarea profundă că astfel de sugestii pun în pericol sănătatea gravidelor (Mason et al., 2025). În Marea Britanie, autoritatea de reglementare în domeniul medicamentelor (MHRA) a reiterat că paracetamolul este sigur de utilizat în sarcină, neexistând dovezi că ar provoca autism la copii (Mason et al., 2025).

În concluzie, exemplul acestor declarații controversate ne arată de ce este vital să cultivăm o înțelegere critică a științei: să distingem între corelații brute și relații cauzale demonstrate, să fim conștienți de potențialele erori și confuzii, și să nu cădem pradă explicațiilor reducționiste pentru fenomene atât de complexe.

Autismul (ca și ADHD-ul) este o diferență de neurodezvoltare cu rădăcini în multipli factori genetici și de mediu, niciunul dintre ei nefiind vreodată confirmat drept „cauză unică". Căutarea „vinovaților de serviciu", fie el un medicament, un vaccin sau alt factor singular, reprezintă o abordare ce nu face dreptate complexității științifice, din contră poate provoca reale prejudicii la nivel social.

Originea și evoluția conceptului de ADHD

Tulburarea de deficit de atenție/hiperactivitate (ADHD) este adesea considerată o etichetă modernă, însă descrieri ale caracteristicilor sale apar în literatura medicală cu mult înainte ca termenul să existe oficial. Prima referință cunoscută la un sindrom de tip ADHD datează chiar din secolul al XVIII-lea.

În 1775, medicul german Melchior Adam Weikard a publicat un text în care descria o stare denumită „Mangel der Aufmerksamkeit" (lipsă de atenție) la anumite persoane, anticipând surprinzător de bine dificultățile de concentrare caracteristice ADHD-ului (Barkley & Peters, 2012).

În 1798, Sir Alexander Crichton, medic și autor scoțian, a oferit una dintre primele descrieri clinice detaliate ale ceea ce recunoaștem astăzi ca ADHD. În tratatul său, „An Inquiry into the Nature and Origin of Mental Derangement", Crichton a dedicat un capitol atenției, în care a descris un fenomen numit de el „neliniște mentală" (mental restlessness).

Crichton nota că unii copii prezentau „incapacitatea de a acorda, cu gradul necesar de constanță, atenție unui singur obiect", această incapacitate derivând dintr-o „sensibilitate nenaturală sau morbidă a nervilor" care îi face să fie distrași de la un stimul la altul în mod continuu (Palmer & Finger, 2001).

Observațiile sale enumerau toate trăsăturile esențiale ale ceea ce azi numim ADHD: debut în copilăria timpurie, dificultăți persistente de concentrare, tendința spre agitație și neliniște și impactul negativ asupra funcționării școlare (Palmer & Finger, 2001).

Crichton sublinia că această tulburare a atenției poate fi congenitală (născută cu persoana) sau dobândită în urma unor boli, remarcând că, dacă este prezentă de la naștere...

„[...] devine evidentă într-o perioadă foarte timpurie a vieții și are un efect foarte rău, făcându-l [pe copil] incapabil să acorde atenție cu constanță vreunui obiect de educație, deși de obicei nu într-un grad atât de sever încât să împiedice complet instruirea".

(Palmer & Finger, 2001).

Importanța intervenției timpurii era și ea menționată: Crichton a sugerat că acești copii necesită măsuri educaționale speciale, întrucât problemele lor de atenție la școală persistau indiferent cât de mult s-ar fi străduit ei să se concentreze, iar metodele obișnuite de disciplină erau ineficiente (Barkley & Peters, 2012).

Celebră este observația sa conform căreia:

„nici teroarea nuielii, nici indulgența oricărei recompense nu îi poate determina [pe acești elevi] să-și concentreze atenția asupra unor sarcini plictisitoare"

(Palmer & Finger, 2001).

De asemenea, Crichton nota că pacienții săi foloseau o expresie sugestivă pentru starea nervilor lor, spuneau că au „fidgets" (adică „viermișori" sau „agitație") (Palmer & Finger, 2001), termen pitoresc care reflectă perfect neliniștea motrică resimțită. Nu în ultimul rând, Crichton a descris și hipersensibilitatea senzorială a acestor copii:

„în această boală a atenției... fiecare impresie pare să agite persoana și îi conferă un grad nenatural de neliniște mentală; oameni care se plimbă prin cameră, un zgomot ușor, cositul ierbii, trântirea bruscă a unei uși, un mic exces de căldură sau frig, prea multă sau prea puțină lumină, toate distrug atenția constantă a unor astfel de pacienți"

(Palmer & Finger, 2001).

Descrierile lui Crichton, cu peste 200 de ani în urmă, corespund în mare măsură criteriilor moderne pentru subtipul de ADHD predominant neatent (așa cum erau ele definite de DSM-IV). El a reușit aceasta fără a apela la vreo moralizare, remarcând pur și simplu caracterul neurologic al problemei, spre deosebire de medici ulteriori (precum Sir George Still în 1902) care au introdus judecăți morale despre „defecte de caracter" asociate lipsei de atenție (Still, 1902).

ADHD-ul explicat părinților, în secolul XVIII: Crichton (1798) le transmitea părinților câteva principii esențiale, valabile și astăzi, despre copiii cu această tulburare:

ADHD-ul este o problemă neurologică reală (pe atunci el o atribuia unei „sensibilități excesive a nervilor", nu unei „rele voințe" a copilului) (Palmer & Finger, 2001):

• Copiii cu ADHD au nevoie de intervenție educațională specială și adaptată nevoilor lor, nu de pedeapsă (Palmer & Finger, 2001);
• Problemele lor de atenție persistă în ciuda tuturor eforturilor copilului, nu e vorba de lene sau reavoință (Palmer & Finger, 2001).
• Fiecare stimul extern, oricât de mic (un zgomot, o mișcare, lumina etc.), îi poate distrage imediat și le agravează neliniștea (Palmer & Finger, 2001).
• Nici pedepsele, nici recompensele nu funcționează pentru a „corecta" aceste comportamente involuntare, metodele educative obișnuite eșuează adesea în cazul lor (Palmer & Finger, 2001).

În deceniile și secolele care au urmat, ADHD-ul a primit diverse denumiri și interpretări pe măsură ce psihologia și psihiatria au evoluat.

La începutul secolului XX, medicul britanic Sir George Frederic Still a susținut în 1902 o serie de prelegeri (publicate în The Lancet) despre „unele condiții psihice anormale la copii", în care a descris 43 de copii impulsivi, neatenți și cu probleme de autocontrol, caracteristici ce corespund într-o mare măsură cu ADHD-ul modern (Still, 1902).

Still a remarcat „o incapacitate anormală de a-și menține atenția" și a folosit termenul de „defect al controlului moral" pentru a caracteriza incapacitatea acelor copii de a învăța din consecințe și de a-și autoregla comportamentul, în ciuda unei inteligențe normale (Still, 1902).

Deși Still considera că poate exista o bază biologică ereditară sau legată de leziuni perinatale (un punct de vedere foarte progresist pentru timpul său), interpretarea sa adăuga și o nuanță morală (copiii fiind considerați cu un defect „moral", nu doar neuro-comportamental) (Still, 1902).

În prima jumătate a secolului XX, atenția cercetătorilor s-a concentrat și pe legătura dintre leziunile cerebrale și hiperactivitate. De exemplu, s-a observat că unii copii care supraviețuiseră epidemiei de encefalită din 1917-1918 dezvoltaseră ulterior probleme de impulsivitate, insomnie, instabilitate emoțională și comportamente hiperactive (descrise de Constantin von Economo ca o formă de „nebunie morală") (López-Ojeda & Hurley, 2022).

Astfel de constatări au condus, în anii '40-'50, la ipoteza așa-numitului „minim brain damage" (leziune cerebrală minimă) sau „minimal brain dysfunction" la copiii cu hiperactivitate și probleme de atenție, o încercare timpurie de a explica prin factori neurologici subtili comportamentele ce altfel erau considerate pur educaționale (Lange, 2010).

Din anii 1960, ADHD-ul (deși nu purta încă acest nume) a început să fie recunoscut formal de comunitatea medicală drept o tulburare distinctă. Manualul DSM-II al Asociației Americane de Psihiatrie (1968) a inclus diagnosticul de „reacție hiperkinetică a copilăriei" pentru a descrie copiii extrem de activi, impulsivi și neatenți (Barkley & Peters, 2012).

Termenul a evoluat apoi în DSM-III (1980) la „tulburare de deficit de atenție (ADD), cu sau fără hiperactivitate", reflectând recunoașterea faptului că unii copii aveau probleme majore de atenție fără hiperactivitate pronunțată (Barkley & Peters, 2012). Abia în 1987 (DSM-III-R) denumirea a fost schimbată în Attention-Deficit/Hyperactivity Disorder (ADHD), unificând sub același nume diferitele prezentări (predominant neatent, predominant hiperactiv-impulsiv sau combinat).

Astăzi, ADHD-ul este larg acceptat ca o tulburare de neurodezvoltare comună (cu o prevalență globală estimată de ~5% la copii) cu o componentă genetică puternică și cu manifestări care se pot atenua parțial la maturitate, dar persistă sub diferite forme pe tot parcursul vieții (Young et al., 2020).

Istoria ADHD ne arată așadar un fir roșu clar: de la medicii epocii iluministe (precum Weikard și Crichton) care au identificat trăsăturile clinice de bază, la interpretări psiho-dinamice și morale la început de secol XX (Still și alții), apoi la un efort tot mai mare în a defini standardizat a tulburarea în a doua jumătate a secolului XX (Lange et al., 2010). Cercetările istorice moderne confirmă că descrierile timpurii ale ADHD-ului nu erau simple observații anecdotice, ci reprezentau identificări sistematice ale unei realități neurobiologice constante (Martinez-Badía & Martinez-Raga, 2015).

Dincolo de schimbarea terminologiei, ceea ce persistă este realitatea clinică a copiilor (și adulților) care se luptă cu neatenția, impulsivitatea și hiperactivitatea, trăsături observate și consemnate de peste două secole. Acest fapt contrazice ideea greșită că ADHD-ul ar fi o „invenție modernă" sau un „moft": dimpotrivă, istoria arată că a existat mereu un procent de oameni cu acest profil neurocomportamental, chiar dacă explicațiile și atitudinile față de ei au variat enorm în timp.

Repere istorice în înțelegerea autismului

Dacă ADHD-ul a fost recunoscut implicit de multă vreme, autismul, ca entitate distinctă, are o istorie documentată care începe în mod oficial în secolul XX, deși, cu siguranță, oameni autiști au existat dintotdeauna.

Termenul „autism" provine din grecescul "autos" (însemnând „sinele însuși") și a fost introdus pentru prima dată în psihiatrie de Eugen Bleuler, un psihiatru elvețian, în anul 1911 (Bleuler, 1911). Bleuler folosea acest cuvânt pentru a descrie tendința de izolare și autoconcentrare pe care o observa la unii pacienți cu schizofrenie (ceea ce el numea „autism" ca simptom, adică retragerea într-o lume interioară proprie, deconectarea de realitatea externă). În viziunea sa, autismul reprezenta „detașarea de realitate, însoțită de predominanța absolută a vieții interioare" a individului (Bleuler, 1911; Blatt, 1998).

De remarcat că, la începutul secolului XX, diagnoza de schizofrenie era mult mai largă decât astăzi și adesea includea copii cu tulburări de dezvoltare; astfel, mulți copii autiști au fost etichetați drept având „schizofrenie infantilă" sau „debilitate mintală" (Bleuler, 1911; Blatt, 1998). Lipsa înțelegerii de atunci făcea ca acești copii să fie adesea instituționalizați sau supuși unor tratamente nepotrivite, bazate pe concepții eronate (de exemplu, intervenții psihanalitice orientate către mama copilului, pe premisa că ar exista un blocaj emoțional cauzat de aceasta).

Înainte ca autismul să fie recunoscut oficial ca diagnostic distinct, au existat totuși câteva contribuții notabile și vizionare. Un exemplu extraordinar este munca psihiatrei ucrainene (din URSS) Grunya Efimovna Sukhareva. În 1925, cu aproape două decenii înaintea lucrărilor clasice ale lui Kanner și Asperger, Sukhareva a publicat descrierea detaliată a unui grup de copii (inițial șase băieți, ulterior și fete) cu trăsături ce astăzi ar fi recunoscute ca fiind din spectrul autist. Inițial, ea a folosit termenul de „psihopatie schizoidă" pentru a-i descrie, dar a menționat explicit tendințele autiste ale acestor copii, adoptând adjectivul „autistic" în sensul dat de Bleuler, de retragere în sine (Wolff, 1996; Sher et al., 2021; Manouilenko et al., 2015).

De remarcat în relatările Sukharevei este tonul remarcabil de empatic și accentul pe abilitățile și interesele copiilor, nu doar pe deficit. Ea nota, de pildă, că un băiat de 12 ani din grija sa era „foarte inteligent", prefera compania adulților, învățase singur să citească la 5 ani și era pasionat de lectură. Altul era un violonist talentat, deși întâmpina dificultăți sociale; un alt copil avea o memorie excepțională pentru numere, deși nu recunoștea fețele oamenilor (Wolff, 1996; Sher et al., 2021; Manouilenko et al., 2015).

Sukhareva a observat că toți preferau rutina și lumea lor interioară, fiecare având însă particularități și talente unice. Ea a enumerat caracteristici care corespund izbitor criteriilor DSM-5 de astăzi:

• dificultăți de interacțiune socială (copiii „nu erau niciodată pe deplin ei înșiși cu semenii, preferând adesea solitudinea", prezentau „afect plat" și lipsă de expresivitate facială);
• comportamente repetitive și interese restrânse („tendință spre automatism, preferând sarcini repetitive"; „urmărirea unor interese specifice, intense");
• sensibilități senzoriale (unii copii erau deranjați de anumite sunete sau lumini.

(Wolff, 1996; Sher et al., 2021; Manouilenko et al., 2015).

Este uimitor cât de exact a putut Sukhareva să intuiască profilul clinic al autismului cu mult înainte ca acesta să fie recunoscut oficial: după cum avea să remarce peste ani o cercetătoare:

„practic, [Sukhareva] a descris criteriile din DSM-5 pentru autism"

(Wolff, 1996; Sher et al., 2021; Manouilenko et al., 2015).

Dincolo de acuratețea observațiilor ei, Sukhareva a fost pionieră și prin abordare. Ea a lucrat într-un mediu inovator pentru acea epocă, un sanatoriu școlar psihoneurologic din Moscova, unde copiii cu dificultăți primeau nu doar îngrijire medicală, ci și:

• pregătire educațională;
• activități de socializare;
• terapie ocupațională (gimnastică, desen, lucru manual, ieșiri la zoo etc.).

(Wolff, 1996; Sher et al., 2021; Manouilenko et al., 2015).

Scopul era integrarea lor ulterioară în școlile obișnuite sau conservatoare de muzică, după 2-3 ani de intervenții suportive. În acel context, Sukhareva a putut observa copiii în multiple medii și a obținut o imagine nuanțată a punctelor lor forte și a dificultăților (Wolff, 1996; Sher et al., 2021; Manouilenko et al., 2015). Ea punea accentul pe adaptarea mediului la copil, nu pe forțarea copilului să se conformeze așteptărilor sociale, o idee extrem de progresistă, care prefigurează abordările neuroafirmative de astăzi.

De fapt, Sukhareva evidenția în mod explicit faptul că problema nu era numai la copil, ci și la mediu: copiii ei puteau progresa remarcabil într-un mediu ce le oferea structură, înțelegere și acceptare; mulți, după programul din sanatoriu, reușeau să frecventeze apoi cu succes școli de masă (Wolff, 1996; Sher et al., 2021; Manouilenko et al., 2015).

Din nefericire, munca ei a rămas multă vreme necunoscută în Occident, parțial din cauza izolării lingvistice (articolul din 1925 a fost tradus abia în 1996 în engleză), și din motive politice (Sukhareva era evreică într-o perioadă în care Hans Asperger, în Viena anilor '30-'40, se aliniază regimului nazist și nu menționează deloc studiul ei, deși e posibil să-l fi citit în germană) (Wolff, 1996; Sher et al., 2021; Manouilenko et al., 2015).

Abia recent, istoricii și comunitatea științifică i-au recunoscut statutul de „descoperitoare uitată" a autismului, oferindu-i creditul meritat (mulți propun chiar ca autismul să fi fost numit „sindromul Sukhareva"). Acest proces de recunoaștere tardivă exemplifică modul în care istoria autismului a fost construită selectiv, marginalizând contribuțiile unor cercetători din motive politice și lingvistice (Evans, 2013). Perspectiva istorică modernă subliniază că autismul, departe de a fi o „invenție" contemporană, a manifestat o heterogenitate constantă de-a lungul timpului, ceea ce ne ajută să înțelegem mai bine diversitatea spectrului autist de astăzi (Vicedo, 2023).

Totuși, oficial, conceptul modern de autism a fost consolidat abia în anii 1940, prin lucrările a doi clinicieni care au publicat independent descrieri ale unor copii cu trăsături similare: Leo Kanner în SUA și Hans Asperger în Austria. Leo Kanner, un psihiatru american de origine austro-ucraineană, a publicat în 1943 articolul „Autistic Disturbances of Affective Contact", în care a prezentat cazul a 11 copii (8 băieți și 3 fete) cu un set distinct de comportamente (Kanner, 1943).

Kanner a observat că acești copii erau „cei mai fericiți când erau lăsați singuri", manifestau „o izolare autistă extremă" (incapacitate de a relaționa normal cu oamenii) și aveau o „dorință obsesivă de uniformitate" în mediul lor (Kanner, 1943). Ei prezentau comportamente repetitive (de exemplu, aranjau obiecte după același ritual), rezistență la schimbare (orice deviere de la rutină le provoca anxietate intensă) și particularități de limbaj (unii nu vorbeau deloc, alții repetau ecoul cuvintelor, echolalie) (Kanner, 1943).

Kanner a subliniat și prezența unor „insule de abilități" la unii dintre copii (memorie excepțională pentru detalii) combinate paradoxal cu dificultăți în alte arii. Descrierea sa era atât de minuțioasă încât a stat la baza definirii autismului în deceniile următoare. Cu toate acestea, Kanner a emis și o concluzie nefericită: influențat fiind de psihanaliza dominantă a acelei perioade, el a speculat că un rol cauzal important ar putea fi răceala emoțională a părinților (Kanner, 1943). În articolul său, el menționa că mulți dintre părinții copiilor erau persoane intelectuale, dar „nu foarte călduroase" (Kanner, 1943).

Într-o lucrare ulterioară (1949) a folosit expresia de „părinți frigider" pentru a sugera că lipsa afecțiunii parentale ar fi putut contribui la retragerea autistă a copiilor (Cleary, 2022). Aceasta a fost sămânța pentru ceea ce mai târziu s-a numit teoria mamei frigorifice (refrigerator mother), o teorie complet discreditată ulterior, dar care a făcut ravagii timp de câteva decenii.

În paralel, în 1944, Hans Asperger la Viena a descris și el un grup de copii (în principal băieți) cu dificultăți de interacțiune socială, preocupări restrânse și comportamente repetitive, dar cu abilități lingvistice intacte și adesea cu inteligență normală sau superioară (Asperger, 1944). El a numit afecțiunea „psihopatie autistă" și a remarcat că acești copii păreau să trăiască într-o lume proprie, având totodată talente speciale în anumite domenii (de exemplu, un băiat excela în matematică, altul putea recita versuri lungi etc.) (Asperger, 1944).

Sindromul descris de Asperger a rămas în mare parte necunoscut internațional până în anii '80, când a fost tradus în engleză, iar Lorna Wing (psihiatru și părinte de copil autist) a popularizat termenul „sindrom Asperger". Astăzi, din motive atât științifice (lipsa unei diferențe clare față de autismul înalt funcțional) cât și etice (implicarea lui Asperger în politicile naziste), termenul a fost retras, iar din 2013 DSM-5 include toată varietatea sub umbrela unică Tulburare de Spectru Autist (TSA).

Revenind la evoluția istorică: după anii '40, perspectivele asupra autismului au oscilat. În anii '50-'60, teoria psihogenă (cum că autismul ar fi cauzat de mame reci și distante) a fost intens promovată de psihologi influenți, precum Bruno Bettelheim. În cartea sa „The Empty Fortress" (1967), el a dus la extrem vina părinților, sugerând chiar că la baza autismului stă „dorința inconștientă a mamei ca acel copil să nu existe", o acuzație nu doar nedreaptă, ci și profund traumatizantă pentru părinți (Bettelheim/Deslauriers, 1967; Rimland/Cowie, 1965).

Deceniile de culpabilizare a mamelor au lăsat urme adânci: multe mame au trăit stigmatizate și vinovate, iar copiii autiști au fost supuși uneori la separarea de familie și la intervenții psihanalitice inutile, în încercarea de a „repara" relația mamă-copil.

Abordările de tip comportamental au apărut și ele în anii '60-'70 (ex: terapia ABA a lui Ivar Lovaas), uneori perpetuând implicit ideea că mama trebuie să „reformeze" intens comportamentul copilului pentru a-l face să arate „normal", un alt mod de a sugera că e responsabilitatea părinților să „vindece" autismul, ceea ce a pus presiune imensă mai ales pe mame (Waltz, 2015).

Din fericire, nu toți gânditorii acelei epoci au urmat aceste curente defăimătoare. Au existat și voci reformatoare, care au pus la îndoială teoria mamei frigorifice și au căutat baze biologice reale. Bernard Rimland, psiholog american și tată de băiat autist, a publicat în 1964 cartea „Infantile Autism: The Syndrome and its Implications for a Neural Theory of Behavior" (Cowie, 1965).

Rimland a adus dovezi și argumente că autismul are o componentă biologică/neurogenetică și nu este rezultatul răcelii emoționale parentale (Bettelheim/Deslauriers, 1967; Rimland/Cowie, 1965). El a documentat exemple de familii în care un copil era autist iar frații nu, deși toți avuseră aceeași mamă, contrazicând astfel flagrant ipoteza că mamele ar fi cauza. Cartea lui Rimland a fost extrem de influentă: practic a "demolat" paradigma psihogenă dominantă la acea vreme, eliberând părinții de o vină nemeritată (Rimland însuși notează în prefață cum soția lui a izbucnit în lacrimi de ușurare când a citit concluziile, își spunea „nu e vina mea!").

De asemenea, în Marea Britanie, psihiatrii Lorna Wing și John Wing (ani '70) au contribuit prin cercetările lor epidemiologice la arătarea faptului că autismul este mult mai răspândit decât se credea și apare în diverse medii familiale, fără legătură cu vreo patologie parentală.

Încet-încet, dovezile științifice, inclusiv studii pe gemeni, studii genetice și neurobiologice, au schimbat discursul: până prin anii '80, comunitatea științifică ajunsese la consensul că autismul are cauze neurobiologice, multifactoriale, și nu rezultă din comportamentul părinților (Waltz, 2015). Teoria mamei frigorifice a fost repudiată (deși umbrele ei au mai persistat mult timp în cultura populară).

Această schimbare a fost impulsionată și de mișcarea drepturilor persoanelor cu dizabilități și activismul părinților. Începând cu anii '60 și mai ales '70, părinții copiilor autiști au format organizații de sprijin, au militat pentru servicii mai bune și pentru respectarea drepturilor copiilor lor. Ei au respins ideea că „au făcut ceva greșit" și au cerut societății să ofere terapie, educație specială și acceptare. Mulți profesioniști au început să colaboreze cu părinții mai degrabă decât să îi culpabilizeze.

În anii '80-'90 apar primele grupuri de activiști autiști (precum Autism Network International) și se pun bazele conceptului de neurodiversitate. Un moment de cotitură l-a constituit lucrarea din 1993 a lui Jim Sinclair, un autist activit, intitulată „Don't Mourn for Us" („Nu jeliți pentru noi").

În acel eseu-manifest, Sinclair transmitea un mesaj puternic părinților și societății: autismul nu este o entitate separată de persoană, ci este parte identitară intrinsecă a individului, așa încât a-ți dori „un copil normal" în locul copilului autist înseamnă de fapt a nu-ți accepta copilul așa cum este (Sinclair, 1993; Ne'eman, 2010).

Don’t Mourn For Us

Sinclair, din perspectiva sa ca persoană autistă, a explicat că a fi autist(ă) colorează fiecare aspect al felului în care cineva experimentează lumea, nu e un adaos, ci chiar esența ființei, și le-a cerut părinților să nu jelească faptul că au un copil diferit, ci să-l cunoască și să-l prețuiască ca atare.

Acest mesaj, la acea vreme, a dat startul unei schimbări de paradigmă: de la „Cum vindecăm / normalizăm autismul?" la

„Cum îi acceptăm și sprijinim pe autiști să trăiască autentic?”

Astfel, persoana autistă nu mai era văzută doar prin prisma deficitului, ci ca un individ cu o identitate neurodivergentă demnă de respect.

În 1997-1998, sociologul australian Judy Singer a propus termenul de „neurodiversitate", afirmând că variabilitatea neurologică (precum autismul, ADHD-ul, dislexia etc.) este la fel de naturală și valoroasă ca diversitatea culturală sau biodiversitatea (Chapman, 2020). Acest concept a prins rădăcini și a inspirat o mișcare socială tot mai amplă în anii 2000, Mișcarea Neurodiversității, care susține drepturile și incluziunea persoanelor neurodivergente, precum și abordări neuroafirmative în educație, terapie și societate (în esență, a afirma și valida identitatea neurodivergentă, nu a o suprima).

Cercetările moderne confirmă că abordările neurodiversității nu sunt doar idealisme teoretice, ci au implicații practice concrete pentru îmbunătățirea calității vieții persoanelor neurodivergente (Dwyer, 2022). Activismul autist și auto-advocacy-ul au demonstrat că implicarea directă a persoanelor neurodivergente în cercetare și elaborarea politicilor duce la intervenții mai eficiente și mai respectuoase (Leadbitter et al., 2021).

Astfel, la cumpăna dintre milenii, vedem conturându-se două perspective:

• perspectiva biomedicală (care investighează cauzele genetice, neurobiologice, caută intervenții terapeutice și sprijină gestionarea dificultăților asociate autismului sau ADHD-ului);
• perspectiva neuroafirmativă sau de drepturi civile (care accentuează valoarea persoanei neurodivergente, adaptarea mediului la nevoile ei, combaterea stigmei și a prejudecăților, și recunoașterea faptului că diferența nu echivalează cu defecțiunea).

Este important de subliniat că aceste două perspective nu se exclud reciproc, ele sunt ca două lentile prin care privim același fenomen:

• putem căuta să înțelegem mai bine mecanismele biologice ale autismului și ADHD-ului fără a patologiza identitatea oamenilor care le au;
• putem oferi suport și intervenții (medicale, educaționale) fără a încerca să ștergem unicitatea neurocognitivă a individului.

În prezent, practicile cele mai etice și eficiente încearcă să îmbine știința cu umanitatea: intervenții bazate pe dovezi, dar totodată personalizate, respectând demnitatea, voința și preferințele persoanelor autiste sau cu ADHD.

Autism și ADHD, coexistență și suprapuneri semnificative

Un aspect crucial, adesea neglijat în trecut, este relația strânsă și complexă dintre autism și ADHD. Multă vreme, manualele de diagnostic au impus o segregare artificială: până în DSM-5 (2013), diagnosticul de autism excludea formal diagnosticul de ADHD și viceversa (Young et al., 2020). În realitate, cercetările recente și experiența clinică arată clar că aceste două condiții coexistă foarte frecvent la aceeași persoană.

Meta-analizele indică faptul că între 50% și 70% dintre persoanele cu autism prezintă și ADHD ca diagnostic comorbid (Hours et al., 2022). În studii clinice pe copii autiști, s-a raportat o co-prevalență a simptomelor de ADHD între 53% și 78% (Young et al., 2020).

Studii recente pe populații școlare confirmă aceste cifre alarmante: un studiu pe 1.877 de copii în vârstă școlară a găsit o prevalență de 22,7% pentru comorbiditatea autism-ADHD, ceea ce reprezintă o suprapunere semnificativ mai mare decât s-ar fi așteptat prin întâmplare (Canals et al., 2024).

Chiar și în eșantioane comunitare (mai largi, nu doar cazurile care ajung la clinici), se estimează că aproximativ 28-30% dintre copiii cu autism au semne clinice de ADHD și că ~20% dintre cei cu ADHD au și trăsături autiste semnificative (Young et al., 2020). Cu alte cuvinte, suprapunerea este regula, nu excepția.

Această realitate a dat naștere termenului informal de „AuDHD" (autism + ADHD) în comunitățile de neurodivergenți, reflectând identitatea duală a acelor oameni. Suprapunerea se manifestă atât la nivel comportamental (dificultăți de atenție, agitație, impulsivitate ce se pot regăsi și în autism, alături de particularitățile sociale și senzoriale), cât și la nivel neurobiologic (unele studii sugerează factori genetici comuni și caracteristici neuro-fiziologice parțial similare).

Citește și:

Autism și ADHD - coexistență și suprapuneri neurobiologice

Când auzim despre autism și ADHD, ne-am putea gândi la două moduri de a fi distincte, dar realitatea este mult mai complexă. Conform ultimelor manuale de diagnostic, o persoană care este autistă poate avea și ADHD și vice-versa.

About ADHD RomâniaAndrei Hodorog

De fapt, unii autori argumentează că deficitul atențional este parte din fenotipul multor autiști, încât este discutabil dacă, în acele cazuri, ADHD-ul este cu adevărat o „a doua tulburare" sau pur și simplu o componentă intrinsecă a profilului autist (Hours et al., 2022).

În orice caz, prezența ambelor poate duce la prezentări clinice atipice: de exemplu, un copil autist + ADHD ar putea părea mai extrovertit (prin hiperactivitate și vorbărie) decât ne-am aștepta stereotip pentru autism, însă în același timp va avea dificultăți majore de organizare și de focalizare a atenției.

Aceste situații complică procesul de diagnostic diferențial. Studiile arată că niciun chestionar comportamental singular nu reușește să distingă clar copiii autiști „puri" de cei care au și ADHD, profilele de răspunsuri se pot suprapune, necesitând o evaluare clinică foarte detaliată și nuanțată (Young et al., 2020). Evaluatorii trebuie să analizeze cu atenție dezvoltarea timpurie, contextul și modul în care simptomele se influențează reciproc.

Din nefericire, practica medicală actuală încă se confruntă cu lacune în recunoașterea și gestionarea comorbidității autism-ADHD. Faptul că abia recent manualele permit diagnosticul dublu face ca mulți clinicieni să nu aibă suficiente ghiduri în a disocia ce simptom aparține cărei tulburări și cum să procedeze la tratament.

Grupul European de Ghiduri ADHD (EAGG) a recunoscut explicit că lipsesc dovezi solide pentru instrumente de screening care să diferențieze clar simptomele de ADHD de cele autiste în cadrul evaluărilor clinice, o provocare majoră în domeniu (European ADHD Guidelines Group, 2023).

Această incertitudine poate duce la sub-diagnosticarea uneia dintre condiții: de exemplu, un copil autist foarte agitat poate primi doar diagnosticul de autism, omițându-se ADHD-ul, sau invers, un copil cu ADHD sever și abilități sociale deficitare poate fi etichetat doar cu ADHD, trecându-se cu vederea autismul.

Consecința? Intervențiile pot fi incomplete. Această problemă persistă și la adulți: cercetările arată că mulți adulți primesc diagnosticul de ADHD abia la maturitate, după ani de dificultăți neexplicate, experiență care poate fi atât eliberatoare, cât și traumatizantă din cauza anilor pierduți fără sprijin adecvat (Young et al., 2007).

Experții recomandă o evaluare multimodală, ideal în echipă multidisciplinară, care să identifice toate nevoile copilului, fără a se crampona de etichete rigide. De asemenea, tratamentul trebuie adaptat: anumite medicamente stimulante folosite în ADHD pot avea efecte paradoxale la autiști și trebuie monitorizate cu grijă (Hours et al., 2022); intervențiile psihoeducaționale trebuie personalizate ținând cont de ambele laturi.

Pentru scopul acestui articol, am adoptat deliberat o discuție integrată despre autism și ADHD, fără a trasa linii de demarcație strictă între ele. Acest lucru reflectă realitatea că, în foarte multe cazuri, ele se întrepătrund și se influențează reciproc, creând o imagine clinică unică, ce nu poate fi fragmentată artificial.

Un procent semnificativ (peste jumătate) dintre persoanele autiste sunt și ADHD; simptomele se suprapun și se pot potența reciproc, făcând uneori imposibil de spus „aici se termină autismul și începe ADHD-ul". Prin urmare, o abordare holistică, centrată pe individ, este esențială: evaluările și intervențiile trebuie să privească copilul (sau adultul) în ansamblu, cu toate particularitățile sale, nu doar ca pe un „diagnostic dublu".

Aceasta nu înseamnă că autismul și ADHD-ul sunt același lucru, ele rămân entități distincte din punct de vedere conceptual și științific, dar înseamnă că persoana reală din viața de zi cu zi poate avea ambele, îmbinate într-o configurație irepetabilă.

Perspective actuale: știință și neuroafirmare

Astăzi, cunoașterea noastră despre autism și ADHD a avansat enorm față de acum câteva decenii. Știm din ce în ce mai multe despre substratul neurobiologic al acestor condiții. În autism, de exemplu, cercetările genetice au identificat sute de gene asociate (fiecare contribuind modest, dar cumulându-se în anumite combinații), iar neuroimagistica sugerează diferențe subtile de conectivitate cerebrală și dinamici sinaptice care apar încă din pruncie.

Studiile pe gemeni confirmă o eritabilitate foarte ridicată a autismului, cu estimări în jurul a 80-90%, ceea ce subliniază puternic caracterul genetic al acestei condiții (Tick et al., 2015). Cercetări cuprinzătoare recente indică că peste 1.000 de gene pot fi implicate în autism, fiecare cu efecte mici, dar cumulative (Qiu et al., 2022).

În ADHD, studii de neuroimagistică arată adesea un cortex prefrontal ușor mai redus ca volum și o conectivitate alternată în rețelele atenției și funcțiilor executive, iar factorii genetici (în special în metabolismul dopaminei) joacă un rol considerabil. Neurobiologia ADHD-ului implică disfuncții în multiple sisteme de neurotransmițători, cu accent pe dopamină și noradrenalină, precum și anomalii structurale și funcționale în regiunile frontale și fronto-striatale ale creierului (Cortese, 2012).

Sunt recunoscuți și anumiți factori de mediu care pot crește riscul (de exemple, nașterea prematură și expunerea la anumiți agenți în sarcină pot fi asociați cu risc ușor crescut de neurodezvoltare atipică, însă, reamintim, nimic singular, specific precum paracetamolul nu a fost dovedit a fi „cauza" directă).

Toate aceste descoperiri fac parte din perspectiva medicală modernă, care privesc autismul și ADHD-ul ca pe diferențe de neurodezvoltare cu baze biologice, demistificând concepții vechi și permițând dezvoltarea de intervenții (de ex., terapii comportamentale, medicație pentru ADHD, programe educaționale specializate pentru autism etc.) care să ajute la ameliorarea dificultăților și la creșterea calității vieții.

În paralel, perspectiva neuroafirmativă, susținută de activiști neurodivergenți, de o parte din psihologi/educatori progresiști și de tot mai mulți părinți, ne reamintește un lucru esențial: că în centrul oricărei intervenții sau teorii se află ființa umană, cu demnitatea și identitatea sa.

A fi autist(ă) sau a fi o persoană cu ADHD nu înseamnă a fi defect, ci înseamnă a fi diferit. Neurodiversitatea ne invită să privim creierul uman așa cum privim, de pildă, ecosistemele: diversitatea nu este doar inevitabilă, ci și valoroasă. Persoanele autiste sau cu ADHD pot aduce perspective unice, soluții originale și talente deosebite datorită modului lor atipic de a percepe lumea.

Istoria ne-a arătat că încercările de a „stoarce" neurodivergenții într-un tipar de funcționare rigid neurotipic au dus la suferință, de la experimentele de condiționare care căutau „indistinguishability" (imposibilitate de diferențiere de copiii tipici) cu orice preț (Waltz, 2015), până la excluderea socială a celor care nu se puteau conforma.

Abordarea actuală, mult mai nuanțată, este de a asigura sprijin acolo unde este nevoie (terapie de limbaj, terapie ocupațională, managementul anxietății, medicație pentru hiperactivitate severă etc.), dar în același timp de a accepta și acomoda diferențele.

Astfel, educația incluzivă, designul universal (care ia în considerare și pe cei cu hipersensibilități senzoriale sau nevoi de mișcare), flexibilitatea la locul de muncă, combaterea stereotipurilor și implicarea persoanelor neurodivergente în luarea deciziilor care le privesc sunt toate elemente cheie ale acestei filozofii.

Un exemplu grăitor de îmbinare a științei cu neuroafirmarea este modul în care înțelegem comunicarea la persoanele autiste non-verbale. În trecut, un copil autist care nu vorbea era adesea considerat „inaccesibil" intelectual și tratat poate ca atare. Astăzi știm, din cercetări și din relatările lor ulterioare, că multe persoane de acest fel au inteligența și conștiința intacte, dar au un blocaj motor/execuțional în a vorbi. Intervențiile moderne folosesc tehnologia (dispozitive de comunicare augmentativă) și răbdarea pentru a le oferi voce.

Odată ce li se dă mijlocul să se exprime, persoanele autiste pot face dovada abilităților și personalității lor bogate, demontând prejudecățile despre „lipsa de empatie" sau „lipsa de imaginație" cu care au fost nedreptățit asociate de-a lungul vremii. De asemenea, recunoaștem astăzi că multe comportamente autiste care păreau bizare (fluturarea mâinilor, legănatul, alinierea obiectelor) au funcții adaptative (autoreglare senzorială, exprimarea bucuriei sau a stresului) și nu ar trebui suprimate prin forță, atâta timp cât nu fac rău nimănui.

Revenind la contextul declarațiilor recente despre paracetamol: a gândi neuroafirmativ înseamnă și a lupta contra stigmatizării. Implicarea că „autismul ar fi cauzat de X" subînțelege adesea ideea că „dacă eliminăm X, eliminăm autismul", ceea ce la rândul său transmite, subtil, că autismul este ceva de eradicat, o tragedie absolută. Dar neurodiversitatea ne învață că autismul și ADHD-ul sunt o parte din variabilitatea naturală umană.

Nu negăm dificultățile reale pe care le pot aduce (un copil autist poate avea nevoie de suport semnificativ, un adult cu ADHD poate suferi de procrastinare cronică și probleme organizaționale etc.), dar nici nu patologizăm întreaga existență a persoanei prin prisma acestor etichete.

Așadar, astfel de declarații unilaterale precum „cutare medicament produce autism" trebuie combătute nu doar fiindcă sunt științific îndoielnice, ci și fiindcă perpetuează o viziune unilateral negativă asupra autismului. Ele lasă să se înțeleagă că autismul este un rău absolut, de evitat cu orice preț, ceea ce este profund descurajant și stigmatizant pentru autiști și familiile lor.

Concluzie: Dincolo de căutarea vinovaților

Povestea pe care am parcurs-o împreună - de la Weikard și Crichton descriind în secolul XVIII ceea ce azi numim ADHD, trecând prin Sukhareva care a intuit esența autismului cu două decenii înainte de Kanner, până la dezbaterile contemporane despre paracetamol - ne învață câteva lecții fundamentale despre natura umană și despre cum înțelegem diferența.

Ciclul periculos al simplificării

Declarațiile recente despre paracetamol ca "vinovatul" pentru autism nu sunt doar o eroare științifică izolată. Ele reprezintă manifestarea unui pattern recurent în istoria medicinei: dorința disperată de a găsi explicații simple pentru realități complexe. Am văzut acest șablon în:

• teoria "mamei frigorifice", care a traumatizat generații multiple;
• panica nejustificată legată de vaccinuri care continuă să coste vieți;
• căutarea obsesivă a unui medicament de blamat.

De fiecare dată, consecințele au fost devastatoare: părinți învinuiți pe nedrept, copii lipsiți de intervenții adecvate, resurse deturnate de la cercetare legitimă, și - poate cel mai grav - perpetuarea ideii că neurodivergența este o "greșeală" care trebuie prevenită cu orice preț.

Prețul real al dezinformării

Când lideri politici promovează teorii medicale nefondate, efectele se propagă mult dincolo de titlurile din presă:

• femei însărcinate care suferă inutil de durere sau febră, temându-se să ia un medicament sigur;
• părinți care își epuizează resursele financiare și emoționale căutând "vindecări" inexistente;
• persoane neurodivergente cărora li se transmite în mod repetat că simpla lor existență este o tragedie de prevenit;
• cercetători ale căror studii riguroase sunt eclipsate de stilul de redactare senzaționalist din mass-media;
• societatea întreagă care pierde contribuțiile valoroase ale minților neurodivergente când acestea sunt marginalizate sau forțate să se conformeze.

O invitație la complexitate

Realitatea autismului și ADHD-ului este infinit mai nuanțată decât orice narațiune reducționistă. Acestea nu sunt "boli" cauzate de un singur factor pe care l-am putea elimina, ci variații naturale ale neurodezvoltării umane, rezultate din interacțiunea complexă dintre:

• sute de variante genetice, fiecare cu efecte mici;
• factori de mediu multipli, încă incomplet înțeleși;
• timing-ul dezvoltării cerebrale;
• experiențele individuale și contextul social.

Să acceptăm această complexitate nu înseamnă să renunțăm la căutarea înțelegerii. Dimpotrivă, înseamnă să ne angajăm într-o explorare științifică riguroasă, ghidată de dovezi, nu de prejudecăți sau agende politice.

Vocea celor care contează cel mai mult

Jim Sinclair, activist autist, ne-a reamintit în 1993: "Nu jeliți pentru noi". Acest mesaj rămâne la fel de relevant astăzi. În timp ce politicieni și influenceri dezbat despre "cauze" și "prevenție", milioane de persoane autiste și cu ADHD trăiesc, muncesc, creează și contribuie la societate. Vocile lor - nu speculațiile nefondate ale celor în poziții de putere - ar trebui să ghideze conversația publică.

Când Grunya Sukhareva observa în 1925 copiii din grija ei, nu vedea doar "deficite", ci ființe umane complete: un băiat care era violonist talentat, altul cu memorie extraordinară pentru numere, fiecare cu particularitățile și talentele sale unice. Această perspectivă, veche de un secol, rămâne mai progresistă decât multe atitudini contemporane.

Responsabilitatea noastră colectivă

Într-o eră a dezinformării amplificate de rețelele sociale și de persoane publice iresponsabile, fiecare dintre noi are o responsabilitate:

• pentru profesioniștii din sănătate: să comunice clar și empatic cu pacienții, combătând activ miturile medicale și oferind informații bazate pe dovezi;
• pentru educatori: să creeze medii incluzive care celebrează neurodiversitatea, nu care o pedepsesc;
• pentru jurnaliști: să reziste tentației senzaționalismului și să prezinte știința medical cu acuratețe și nuanță;
• pentru părinți: să-și accepte și să-și sprijine copiii așa cum sunt, căutând să înțeleagă nevoile lor unice, nu să îi "repare";
• pentru persoanele neurodivergente: să continue să își împărtășească experiențele și să revendice locul lor legitim în conversațiile despre propria lor existență;
• pentru toți ceilalți: să abordeze critic afirmațiile medicale extraordinare, să caute surse credibile și să asculte vocile celor direct afectați.

Privind către viitor

Istoria ne arată că progresul în înțelegerea neurodiversității a venit întotdeauna din îmbinarea rigorii științifice cu compasiunea umană. De la Crichton care în 1798 pledă pentru educație adaptată în loc de pedepse, la Rimland care în 1964 a eliberat mamele de vina nejustificată, până la activiștii contemporani care cer "Nimic despre noi, fără noi" - fiecare pas înainte a necesitat curajul de a contesta narațiunile simpliste și dăunătoare.

Declarațiile despre paracetamol și autism nu sunt doar o controversă medicală trecătoare. Ele sunt un test pentru capacitatea noastră colectivă de a:

• distinge între corelație și cauzalitate;
• rezista explicațiilor seducător de simple pentru fenomene complexe;
• proteja vulnerabilii de consecințele dezinformării;
• construi o societate care valorifică diversitatea neurologică.

Mesajul final

Căutarea obsesivă a unui "vinovat" singular pentru autism sau ADHD nu este doar științific eronată - este fundamental greșit direcționată. În loc să întrebăm "Ce a cauzat asta?", poate ar trebui să întrebăm:

„Cum putem crea o lume în care fiecare creier este valorizat?”

„Cum putem sprijini cel mai bine persoanele neurodivergente să își atingă potențialul?”

„Ce pierdem ca societate când marginalizăm sau patologizăm diferența?”

Autismul și ADHD-ul nu sunt tragedii de prevenit, ci variații ale experienței umane care au existat întotdeauna și vor continua să existe. Sukhareva, Crichton și alți pionieri au înțeles acest lucru cu mult înaintea timpului lor. Este timpul ca și noi, în secolul al XXI-lea, să înțelegem că diversitatea neurologică nu este o eroare de corectat, ci o caracteristică fundamentală a umanității noastre.

În final, poate cea mai importantă lecție din această istorie este aceasta: Adevărul științific nu se stabilește prin declarații politice sau titluri senzaționaliste. Se construiește metodic, prin cercetare riguroasă, peer review, și replicare. Iar adevărul uman - că fiecare persoană, neurotipică sau neurodivergentă, merită respect, înțelegere și oportunitatea de a prospera - nu ar trebui niciodată să fie sacrificat pe altarul simplificării convenabile sau al agendelor politice.

Alegerea este a noastră: putem continua ciclul de blame și stigmatizare, sau putem construi o lume mai înțeleaptă, mai inclusivă și mai umană. Istoria ne va judeca nu după cât de repede am găsit "vinovați" simpli, ci după cât de bine am îmbrățișat complexitatea și am protejat demnitatea tuturor membrilor societății noastre.

Pentru că, în ultimă instanță, nu este vorba despre a "rezolva" autismul sau ADHD-ul. Este vorba despre a recunoaște și respecta umanitatea completă a fiecărei persoane - exact așa cum este.

Dacă acest articol ți-a fost de folos și dorești să ne susții să creștem și să creăm și mai multe resurse utile gratuite poți dona dând click aici

Donează și susține Asociațiatia suntAutist

Asociația suntAutist - Autismul explicat de autiști își propune să îmbunătățească înțelegerea autismului în România. Prin experiențe personale, studii și interviuri cu persoane autiste, prezentăm neurodiversitatea din perepectiva celor care o trăiesc. Asociația noastră face parte din federația “EUCAP - Consiliul European al persoanelor autiste” împreună cu alte 21 organizații

Asociația suntAutistRedacția suntAutist

Alătură-te grupului „Autismul explicat de autiști” pe Facebook, pentru discuții și resurse neuroafirmative cu și despre autism și viață autistă.

Urmărește suntAutist pe Facebook, pentru ultimele articole, live-uri și alte resurse.

Alătură-te grupului „About ADHD România" pe Facebook și vizitează DespreADHD.ro pentru discuții și resurse despre ADHD din surse de autoritate

About ADHD România

Informații științifice despre ADHD în limba română, cu referințe, ușor de navigat pentru părinți, pacienți adulți, medici, psihologi, profesori, educatori.

About ADHD RomâniaCunoaște autorul nostru Cunoaște autorii noștri Cunoaște autorii noștri principali