Reglarea emoțională la autiști, partea a II-a: Folosirea co-reglării pentru reglarea emoțională

Reglarea emoțională la autiști, partea a II-a:
Folosirea co-reglării pentru reglarea emoțională
Fotografie de Caroline Hernandez / Unsplash

În acest articol, vom descoperi modalități vitale în care putem susține copiii autiști în procesul de reglare emoțională într-un mod clar și util lor.

Aceasta este o traducere și adaptare a unui articol scris de dr. Melanie Heyworth, mamă autistă a trei copii autiști și specialist în autism. Articolul original poate fi citit aici.

În prima parte a acestui articol am vorbit despre ce este reglarea emoțională și am explicat de ce aceasta este foarte dificilă pentru copiii noștri.

Reglarea emoțională la AUTIȘTI, partea I: Ce este și de ce e atât de dificilă?
Aceasta este o traducere și adaptare a unui articol scris de dr. Melanie Heyworth, mamă autistă a trei copii autiști și specialist în autism. Articolul original poate fi citit aici. De ce trebuie să discutăm despre reglarea emoțională?„Reglarea emoțională” este un concept de care aud destul de mult…
Citește partea I a articolului

Nu există niciun dubiu asupra faptului că abilitatea de a ne regla emoțional este esențială. Cum îi ajutăm pe copiii noștri să construiască, să exerseze și să își păstreze reglarea emoțională, autoreglarea?

Cum le oferim abilitățile necesare pentru a gestiona suprasolicitarea frecventă datorată propriilor gânduri, emoții și acțiuni?

Cum îi susținem pe copiii noștri autiști - și pe orice copil, de fapt - astfel încât să răspundă, nu să reacționeze, atunci când simt „emoții mari” și când sunt afectați de stres?

Co-reglarea: conexiune, nu corecție

Creierul este un organ social (într-adevăr, amigdala este un receptor social), și autoreglarea este un proces neurologic. Și, deci, la fel ca multe alte procese neurologice sociale, autoreglarea este co-creată împreună cu cei din jurul nostru.

Poate că nu este o surpriză, atunci, faptul că persoanele care au grijă de copiii noștri autiști - fie că sunt părinți, bunici, educatori sau terapeuți - joacă un rol critic în creșterea, dezvoltarea și menținerea autoreglării emoționale a copiilor autiști.

Cercetările arată că putem cultiva autoreglarea copiilor noștri prin demonstrarea și modelarea propriei noastre autoreglări, prin intermediul procesului de co-reglare.

La bază, co-reglarea este despre a oferi condițiile optime atât pentru autoreglarea noastră, cât și pentru cea a copiilor noștri, precum și despre a ne menține un comportament calm, mânat de dorința de conexiune, nu de a corecta (o frază fabuloasă pe care am împrumutat-o de la L.R.Knost).

Stabilirea condițiilor optime

Haideți să ne uităm întâi la stabilirea condițiilor optime pentru autoreglare. Contextul ideal pentru co-reglare este un mediu previzibil, sigur și prietenos din punct de vedere senzorial. Evident, nu este întotdeauna posibil să le oferim copiilor noștri un asemenea mediu. Să recunoaștem, dacă ne gândim la creșă, grădiniță sau școală, e greu să ne gândim la un mediu mai puțin previzibil sau potrivit senzorial (și la unul mai puțin sigur, realitate tragică pentru mulți copii autiști).

Dar haideți să ne gândim la mediul pe care îl putem controla, cum ar fi mediul de acasă.

Pentru început, copilul vostru are nevoie de o locație specifică, un loc special desemnat în propria casă, special pentru reglare. Această zonă trebuie să fie un burete pentru copil, împotriva factorilor de stres din mediu care ar putea să le slăbească abilitatea de autoreglare, în loc să o întărească. De exemplu, dacă copilul vostru este defensiv în fața stimulilor, puteți amenaja un dulap mare și gol cu perne, jucăria preferată sau căști care atenuează zgomotul. Sau poate fi un cort care se închide ermetic, cu un beanbag umplut cu spumă înăuntru. Pentru cineva care caută stimuli, poate fi un leagăn senzorial, o trambulină sau o saltea de gimnastică, un playlist cu muzică și un set de jucării senzoriale. Pentru unii, poate fi un duș cu aburi, o baie cu bule sau joaca cu gheață. Pentru alții, poate fi o combinație între sau chiar toate cele enumerate anterior, sau poate fi ceva complet diferit. Cheia unui spațiu de siguranță este să creați ceva care are un efect calmant și liniștitor, nu care să agite.

Ideea acestui spațiu de siguranță este să devină un loc intangibil și predictibil, în care copilul să se poată retrage și care să îl susțină în efortul pe care îl face pentru autoreglare, prin scăderea impactului oricărei amenințări senzoriale sau din mediu. În mod ideal, ar trebui să fie construit împreună cu copilul, preferințele lui fiind esențiale în a face această zonă să funcționeze (adică, aflați părerea lui despre amenajarea spațiului, despre ce poate funcționa și ce trebuie inclus).

Dar un mediu sigur și previzibil înseamnă mai mult decât a ține cont de stimuli senzoriali sau fizici. Un astfel de spațiu se crează, de asemenea, și prin rutine și așteptări consistente, și prin consecințe ale comportamentului bine predefinite.

Asta va arăta diferit pentru fiecare familie. De exemplu, unii copii vor aprecia un semnal care să îi alerteze de faptul că starea lor emoțională este în creștere; părinții lor pot folosi un cuvânt „de siguranță” pentru a semnaliza copiilor faptul că e posibil să le fie mai ușor să se regleze în spațiul lor de siguranță. Pentru alte familii, copiii pot interpreta un astfel de semnal ca pe o cerere, care, apoi, poate fi percepută, inconștient, ca o amenințare, crescând nivelul adrenalinei și al cortizolului, și, deci, făcând munca de autoreglare mult mai grea. Pentru acele familii, un memento vizual poate avea mai mult succes decât un cuvânt sau decât comunicarea verbală, sau, pur și simplu, adultul poate sta, în liniște, în apropierea spațiului de siguranță.

Ce este comun în fiecare situație, totuși, este consistența în așteptări din partea adulților, care este crucială în stabilitatea sentimentului de siguranță. Nu se poate induce un sentiment de siguranță dacă copilul nu poate prevedea ce anume va declanșa sau nu un răspuns emoțional din partea voastră. De câte ori s-a întâmplat ca un lucru minor - să spunem, o dificultate precum legatul șireturilor, după mulți bani cheltuiți pe terapie ocupațională și ani întregi de practică - a fost tolerată într-o zi liniștită, fără nicio presiune sau limită de timp impusă copilului, pentru că aveți capacitatea de a-i oferi suport în eforturile sale, doar pentru ca aceeași dificultate să fie cauza supărării voastre profunde, cauzată de frustrare, într-o altă zi în care vă grăbiți și întârziați la o întâlnire importantă?

Întrebați-vă: poate copilul vostru să se aștepte la consistență și calm din partea voastră, chiar și în momentele de exasperare, pline de provocări?

Și cum rămâne cu consecințele?

Copilul vostru se va simți cel mai în siguranță atunci când se poate aștepta la consecințe drepte, corecte și echitabile, care sunt o urmare logică a comportamentului lor.

De exemplu, la noi în familie, uneori încerc să gătesc ceva nou la cină, ceva ce (pe hârtie, cel puțin) să mulțumească multitudinea de nevoi senzoriale care ne caracterizează familia. În asemenea seri, cei doi copii mari știu că am așteptarea ca ei să încerce noul fel de mâncare, având în vedere că, anterior, au fost de acord cu rețeta, și le-am oferit o listă cu ingredientele și tehnicile de gătire pentru a se simți confortabil și în control. Dacă nu le place noua mâncare (nu neapărat din cauza unei sensibilități senzoriale, ci din cauza gustului), nu le cer să termine de mâncat, și nici nu există o consecință specifică. Dar le explic faptul că, pentru că am consumat timp și energie prețioasă pentru a le găti cina, dacă aleg să nu o mănânce, trebuie să își găsească singuri ceva de mâncat. În general, ajung să mănânce un bol de iaurt, un senviș cu brânză și câteva nuci. Dar se simt în siguranță știind că așteptările mele și consecințele alegerilor lor sunt previzibile în aceste circumstanțe.

Există un factor protector puternic în astfel de consistență și predictibilitate.

„Acțiunile tale vorbesc atât de tare, încât nu pot auzi ceea ce spui.” (Ralph Waldo Emerson)

Exemplul pe care tocmai l-am oferit vine în întâmpinarea principiului de bază al co-reglării: nu ne putem învăța copiii să își regleze emoțiile, dacă noi nu ne putem regla propriile emoții. În esență, co-reglarea înseamnă ca noi - ca părinți, îngrijitori, educatori - să îi învățăm, în mod explicit, tehnici de autoreglare emoțională, prin modelarea propriei noastre autoreglări.

Co-reglarea înseamnă să ne concentrăm pe și să ne dezvoltăm propria capacitate de autoreglare înainte de a le cere copiilor să încerce ceva ce noi (ca adulți) nu stăpânim încă.

Și, într-adevăr, propria noastră capacitate de a ne autoregla este cel mai mare indicator al capacității copiilor noștri de a-și dezvolta această capacitate.

Există multe metode de a ne dezvolta capacitatea de autoreglare ca adulți, și o simplă căutare pe Google vă vor oferi multe abordări și tehnici.

Eu îmi vizualizez sistemul vast de arhivare al creierului meu și depun ceva muncă pentru a mă asigura că se află în stare impecabilă. Îmi e mai ușor să mă reglez atunci când mă concentrez spre interior și blochez „zgomotul” produs de orice este copleșitor pentru mine, îndreptându-mi atenția către propriile rotițe și mecanisme.

De asemenea, planific în mod proactiv felul în care voi răspunde în interacțiuni stresante, pentru a-mi păstra răspunsurile emoționale măsurate, și nu reactive (o mantra internă, promisiunea de vin și ciocolată, exerciții de respirație și meditație).

Modul vostru de operare poate arăta foarte diferit.

Indiferent de modul în care obțineți autoreglarea, practica preventivă este crucială. Exersând propria metodă de reglare emoțională, consolidați căile neuronale dintre cortexul prefrontal adult și amigdală, și construiți un zid - un baraj, dacă vreți - de calm pentru a contra propria invazie de cortizol și de adrenalină.

Și asigurați-vă că atrageți atenția copilului asupra nevoii voastre de reglare emoțională și de răspuns la factorii de stres și declanșatori emoționali. Nu lăsați ca singurul moment în care abordați în mod deschis reglarea emoțională să fie atunci când nu ați avut succes în propria încercare de a vă regla.

Eu le spun copiilor mei constant ce simt (și de ce) și ce strategii folosesc pentru a mă regla. De exemplu, în seara asta am spus: „Mă simt tristă și destul de supărată că ai vorbit așa cu mine. Nu cred că meritam să folosești acel ton cu mine și îmi este greu să lucrez cu această nedreptate. Mă duc la mine în dormitor să îmi organizez cerceii pentru a mă ajuta să mă calmez.” (Această strategie de calmare poate părea ciudată dacă nu știi că cerceii sunt pasiunea mea!)

Întâi conexiune și calm, apoi reflecție: Alegeți-vă momentele de învățat

Atunci când ne co-reglăm, acționăm cu tandrețe, cu bunătate și cu receptivitate asupra copiilor noștri. Atunci când răspundem „emoțiilor mari” ale copiilor - în loc să reacționăm - cu căldură, calm și empatie plină de compasiune, oferim un model de autoreglare în cea mai bună formă.

Ne monitorizăm afecțiunea, tonul vocii și expresiile faciale. Evaluăm dacă afecțiunea noastră reflectă sprijinul nostru iubitor și legătura calmă cu copilul nostru. Spun cuvintele noastre ceva, dar comportamentul spune cu totul altceva?

Ne evaluăm limbajul corpului. Unde ne situăm în raport cu copilul nostru? Ce fac mâinile noastre, ce mesaj transmite postura noastră? În cazul în care copilul nostru consideră că atingerea este o confruntare, suntem suficient de departe pentru ca el să se simtă în siguranță? Stăm în spațiul copilului nostru, îl înghesuim, suntem agresivi sau ne situăm la nivelul lui, astfel încât să simtă paritate și egalitate în relația noastră?

Cum este intonația noastră? Vocea noastră este ridicată sau încordată? Imaginați-vă că adrenalina și cortizolul sunt contagioase (așa cum un căscat este "molipsitor"). Poate copilul să vă "prindă" stresul și neliniștea prin intonația, cadența și inflexiunea vocii?

Exersăm răbdarea. Așteptăm ca copilul nostru să aibă timp să înregistreze calmul nostru, limbajul nostru corporal plin de compasiune, blândețea tonului nostru. Păstrăm spațiu pentru ca el să absoarbă conexiunea noastră calmă, să se simtă acceptat, înconjurat și consolat de ea.

Iar co-reglarea necesită, de asemenea, o implicare explicită între adult și copil, un fel de post-mortem, cu privire la strategiile care au funcționat - sau nu - și un o planificare pozitivă pentru a înțelege ce ar putea fi făcut diferit, mai bine, mai fluent data viitoare.

Această implicare, sau auto-reflecție, este un pas vital atât pentru voi, cât și pentru copilul vostru. Copilul trebuie să vă audă modelând acceptarea a ceea ce nu ați făcut atât de bine pe cât ați fi putut sau ați fi sperat să faceți, și trebuie să primească scuze dacă ați făcut o greșeală. Acest proces le permite să vadă reglarea emoțională ca pe o călătorie, o evoluție, și de a înțelege că toți suntem failibili în reglarea noastră atunci când suntem sub stres.

Este important de reținut că această implicare, sau reflecție, poate fi eficientă ca moment potrivit de învățare doar atunci când cortexul prefrontal al copilului este din nou în control. Asta înseamnă că trebuie să așteptați până când toate urmele de cortizol și de adrenalină au dispărut din sistemul lor înainte de a comunica. Angajați-vă în această discuție prea devreme și riscați un al doilea val de „emoții mari”.

Co-reglarea funcționează cel mai bine atunci când nu este un exercițiu izolat. Ea depinde de autenticitatea și intensitatea relației cu copilul vostru. Un părinte care și-a demonstrat interesul și empatia față de lumea copilului său, un părinte ale cărui acțiuni și cuvinte au dovedit angajamentul său de a învăța despre pasiunile și interesele copilului său, un părinte care este devotat să îi ofere copilului său dragoste necondiționată și considerație pozitivă, va fi părintele care va reuși să co-regleze. Deoarece co-reglarea are cel mai mare succes atunci când copilul vostru crede, cu adevărat, că „indiferent de situație” îl prețuiți, îl iubiți, empatizați cu el, îl înțelegeți și, în cele din urmă, acordați prioritate legăturii voastre cu el mai presus de orice.

Articolul original:

Emotional regulation, part two: Using co-regulation to teach emotional regulation | Reframing Autism
In part two of our series on emotional regulation, Reframing Autism founder and CEO Dr Melanie Heyworth explores how we can use co-regulation to teach our children the skill of emotional self-regulation. Specifically, she focuses on how we can cultivate our children’s self-regulation by demonstratin…

Alătură-te grupului „Autismul explicat de autiști” pe Facebook, pentru resurse.


Urmărește suntAutist pe Facebook, pentru ultimele articole, live-uri și alte resurse.